Când tehnologia devine blestem: De ce romanul „Cell” de Stephen King bate filmul cu același nume

Nu de puține ori, romanele lui Stephen King au fost considerate un dar și un blestem pentru industria cinematografică. Pe de o parte, poveștile sale oferă un material narativ bogat, întunecat și captivant. Pe de altă parte, tocmai această densitate narativă și subtilitate tematică reprezintă provocarea majoră pentru regizori și scenariști.

Cell, publicat în 2006, este un roman (pe care îl poți găsi pe AudioTribe în varianta audiobook) care îmbină horrorul clasic cu anxietățile contemporane legate de tehnologie, dar ecranizarea sa din 2016 e o dovadă clară că nu toate cărțile sunt făcute pentru a fi transformate în filme. Din păcate, pelicula regizată de Tod Williams nu doar că nu reușește să surprindă esența romanului, ci pare să ignore intenționat profunzimea temelor explorate de King.

Mai exact, în ciuda distribuției promițătoare – cu John Cusack și Samuel L. Jackson în rolurile principale – filmul nu reușește decât să ofere o experiență vizuală generică, lipsită de identitate și emoție. Comparativ cu romanul, adaptarea cinematografică Cell pare o schiță neterminată a unei povești care în literatură devenea cu adevărat tulburătoare.

O apocalipsă originală în roman, redusă la clișee în film

Este important de menționat că romanul lui King debutează cu o premisă pe cât de simplă, pe atât de terifiantă: un semnal transmis simultan prin toate telefoanele mobile din lume declanșează o reacție psihotică imediată în rândul utilizatorilor, transformându-i în ființe violente, lipsite de control, aproape zombie. Numit „The Pulse”, acest semnal are o origine necunoscută și, în mod tipic pentru King, nu este complet explicat. Tocmai această ambiguitate oferă narațiunii o dimensiune mitologică și un spațiu pentru interpretări filosofice.

Astfel, filmul preia această premisă, dar o tratează într-un mod superficial și mecanic. De la primele cadre, se simte graba în narațiune – ca și cum ar bifa doar punctele importante din povestea romanului. Haosul inițial, descris în carte cu intensitate și detalii zguduitoare, este reprezentat în film cu efecte speciale mediocre și reacții emoționale neverosimile. Mai grav, filmul nu își oferă timp pentru a construi tensiunea psihologică sau să insereze reflecții asupra dependenței societății moderne de tehnologie.

Protagoniștii, mai mult decât supraviețuitori: profunzime în carte, platitudine în film

În roman, Clay Riddell este mai mult decât un simplu protagonist într-un decor apocaliptic. Este un tată disperat, un artist în criză de identitate, un observator al nebuniei din jurul său. King îl construiește pas cu pas, uman, cu slăbiciuni și reflexii profunde. Alături de el, personajele Tom McCourt și Alice Maxell devin ancore emoționale importante în călătoria disperată către fiul său, Johnny. Fiecare are propriile traume, propriul mod de a gestiona dezastrul, iar relația dintre ei evoluează natural, prin dialoguri autentice și momente de vulnerabilitate.

Filmul, în schimb, îi transformă pe acești protagoniști în figuri plate, fără istoric sau motivație clară. Alice, de exemplu, este prezentată ca o tânără traumatizată, dar nu i se oferă spațiu pentru a deveni memorabilă. Moartea ei, care în carte reprezintă un punct de cotitură emoțional, este tratată în film cu o detașare inexplicabilă. Samuel L. Jackson, în rolul lui Tom, pare să se afle într-un film complet diferit, lipsit de direcție narativă.

Relațiile dintre personaje, atât de importante în roman, sunt schițate vag în film, fără profunzime sau consecvență. Astfel, în loc de o poveste despre oameni în fața dezumanizării, filmul oferă un simplu road-movie cu accente horror, fără substanță.

Subtilitatea simbolică, ștearsă de pe ecran

Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale romanului Cell este felul în care Stephen King folosește „infectații” nu doar ca monștri, ci ca oglindă a unei societăți deconectate de umanitate. Aceștia dezvoltă rapid o formă de conștiință colectivă, se mișcă în grupuri organizate și comunică telepatic prin vise. În centrul acestui nou tip de entitate socială apare o figură stranie: „preotul roșu”, o entitate onirică, simbolică, ce pare să conducă subconștientul colectiv al infectaților. Este o imagine neliniștitoare, cu conotații religioase și totalitare, care adaugă un strat de complexitate tematică romanului.

Filmul ignoră complet această dimensiune simbolică. Preotul roșu apare într-o secvență vagă și neverosimilă, fără să aibă un impact real asupra firului narativ. Comunicarea telepatică dintre infectați este amintită în treacăt, dar nu este explicată sau explorată. În loc să ofere o reflecție asupra pierderii individualității și a uniformizării gândirii, filmul se limitează la prezentarea infectaților ca simpli agresori.

Acest aspect este emblematic pentru întreaga abordare a filmului: acolo unde cartea te obligă să gândești și să reflectezi, filmul preferă să „arate” și atât – și nici măcar asta nu o face bine.

Finalul: speranță versus confuzie

Prin urmare, finalul romanului Cell este una dintre cele mai discutate încheieri din bibliografia lui Stephen King. Ambiguu, dar profund, el îl prezintă pe Clay încercând să-și salveze fiul, care a fost afectat de semnal, folosind o versiune „inversată” a Pulse-ului. Deși nu ni se spune clar dacă tentativa sa reușește, speranța este palpabilă. Este o încheiere poetică, încărcată de sacrificiu și iubire paternă.

Filmul, în schimb, încheie povestea într-o manieră vagă și contradictorie. Într-o secvență care pare inspirată dintr-un film cu buget redus, Clay pare că-și salvează fiul, dar în ultima scenă se sugerează că a fost totul o iluzie, iar el însuși este prins în conștiința colectivă a infectaților. Această tentativă de twist filozofic nu are coerență, nu emoționează și nici nu provoacă intelectual. Este pur și simplu o decizie de scenariu lipsită de miză reală.

Finalurile ambigue nu sunt un atu. Sunt doar o scuză, în filmele horror

În concluzie, Cell este un roman care reușește să combine teroarea tehnologică cu drama umană, să pună întrebări despre identitate, liber arbitru și colectivism. Este un King autentic, cu dialoguri inteligente, atmosferă apăsătoare și un protagonist complex. Adaptarea sa cinematografică, din păcate, nu este decât o umbră palidă a acestei povești.

Graba cu care scenariul sare peste momente cheie, lipsa de profunzime a personajelor și decizia de a transforma o parabolă psihologică într-un film de acțiune generic – toate acestea fac din Cell un exemplu clar de cum să nu adaptezi un roman de Stephen King. Dacă vrei cu adevărat să te conectezi la povestea din Cell, închide ecranul și deschide cartea. Semnalul real se transmite doar prin paginile scrise.