Celălalt Sadoveanu. Paul Mihu, fiul marelui scriitor, eroul de război care a pierit pe front: ”Ardealul merita această jertfă!”

În istoria literaturii române, numele lui Mihail Sadoveanu strălucește ca un far al culturii și al literaturii naționale. Cunoscut pentru operele sale remarcabile și pentru contribuția semnificativă la dezvoltarea prozei românești, Sadoveanu este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori români din secolul al XX-lea. Însă, în umbra acestei figuri literare de marcă, se află o poveste de viață dramatică și un sacrificiu eroic al unui alt nume, acela al fiului său, Paul Mihu.

Militarul cu suflet de scriitor

Paul Mihu vine pe lume în anul 1920, fiind al 11-lea copil al scriitorului Mihail Sadoveanu și al soției sale, Ecaterina Băleanu.

Presiunea creșterii sub lupa faimei și prestigiului tatălui său este destul de mare pentru un copil, iar talentul pare să fie o moștenire de familie în clanul Sadovleanu.

Mezinul decide să dea o șansă literaturii, apucându-se de scris. Termină lucrarea ”Ca floarea câmpului”, un roman care atrage multe laude și critici constructive din partea specialiștilor.

Ce au furat hoții din vilă lui Florin Salam. Pagubă uriașă pentru artist

Avertizare de la salvamontiști: pericol ridicat de avalanșe în munți

Însă, tânărul Paul Mihu decide să aleagă o altă carieră. Îmbrățișează o carieră militară, fiind admis la Școala de Ofițeri de la Sibiu, dedicându-și, astfel, viața serviciului militar.

Mihail Savodeanu trage sforile ca fiul său să stea în spatele tranșeelor, însă mezinul refuză

Paul Mihu urmează cursurile primare le face în orașul natal, apoi merge la Școala Normală ”Vasile Lupu”. Printre colegii lui de clasă se numără viitorul pictor Ștefan Hotnog și medicul Paul Cortez, unul dintre marii noștri specialiști în domeniul psihiatriei.

Odată ajuns în Capitală, se înscrie la Liceul ”Sf. Sava”. Susține examenul de bacalaureat în 1939, apoi se înscrie la Facultatea de Drept a Universității.

La începutul anilor 40, cel de-al Doilea Război Mondial mușcă din România, motiv pentru care mezinul Sadoveanu insistă să fie trimis pe frontul de Est, pentru a servi armatei române împotriva invaziei sovietice.

Inima de erou îi bate în piept, iar cerința îi este îndeplinită, spre neliniștea părinților săi. E trimis la studii, la Școala militară de ofițeri de rezervă nr. 3 din Câmpulung-Muscel. După doi ani, Mihu este numit sublocotenent.

Chiar dacă Mihail Sadoveanu se folosește de influența sa pentru ca mezinul să nu plece pe front, Paul Mihu refuză vehement să stea acasă.

Este data de 23 august 1944, când Paul Mihu Sadoveanu ocupă funcția de comandant de pluton. Într-o mișcare surprinzătoare, similară cu cea a întregii noastre Armate, el și camarazii săi întorc armele și trec de partea Aliaților.

În luna septembrie a aceluiași an, fiul marelui scriitor participă la luptele pentru eliberarea orașului Turda. Departamentul său de tranșee nu-i este suficient, alege să lupte cot la cot cu ostașii săi.

Paul Mihu Sadoveanu, eroul de război al României

Conduce o misiune dificilă, atacând trupele inamice cu grenade de mână și reușind să captureze prizonieri nemți pentru forțele române.

Pe 22 septembrie 1944, plutonul condus de Paul Mihu Sadoveanu primește ordine să ocupe cota 132, la nord de satul Luna.

Conduce atacul cu curaj și determinare, în fruntea soldaților săi. Cu toate acestea, sunt întâmpinați de un tir puternic de gloanțe. Deși reușesc să cucerească înălțimea, mulți dintre camarazii săi cad pe câmpul de luptă.

În timpul asaltului, Paul Mihu Sadoveanu cade la pământ. Glonțul rece îi străpunge pieptul. Lumina îi piere, aproape imediat, din ochi. Eroul patriei se stinge din viață la doar 24 de ani.

”22 septembrie 1944. În războiul antihitlerist, pe frontul de la Chețani pe Mureș, cade la datorie, în fruntea plutonului său, sublocotenentul de rezervă Paul-Mihu Sadoveanu, din Grupul 90 Vânători de Munte, Sibiu”, stă scris în volumul ”Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut” Dumitru Susan, Deva, 1979.

”Ardealul merita această jertfă!”

23 septembrie 1944, ziua pe care Mihail Sadoveanu nu a putut să o uite niciodată. Cerul gol și liniștea de mormânt din împrejurul casei sale îl neliniștesc. De obicei, totul pare foarte calm, însă, astăzi, tăcerea îl înfioară.

Simte un nod în gât. Broboane de sudoare i se adună pe frunte. Genunchii i se înmoaie atunci când sună soneria. Știe cine este. Presimte ce vești aduce solul din prag. Cu mâna tremurând, romancierul ia bucata de hârtie mototolită și o citește.

Răsuflarea i se oprește după prima frază: ”Cu regret vă informăm că…”. Se întoarce, închide poarta și se încuie în dormitor. Soția sa spune că timp de trei zile și trei nopți nu iese din cameră. Nu scoate niciun sunet. Durerea e prea mare. Sufletul îi e sfâșiat.

72 de ore mai târziu de la aflarea veștii cumplite, Mihail Savodeanu iese în curte, privește cerul și, parcă vorbind cu Divinitatea, spune doar atât: ”Ardealul merita această jertfă!”.

”Copile, aveai numai optsprezece ani când s-a abătut asupra lumii urgia nazismului. […] Crescuseși fericit, între inimi calde și gânduri înflorite. Viața ta era destinată binelui, milei, înțelegerii.

Te armonizai cu toate acestea și le primeai cum primește pământul soarele. Credeai în destinul unei lumi mai bune și al unui om evoluat. Iată că au apărut, în orizontul tău și al lumii, bolnavii și neisprăviții.

[…] Zeci de milioane de vieți s-au măcinat în acest apocaliptic sfârșit de ev. […] Destinul tău a fost să nu lupți singur, să nu devii un criminal fără voie. Cariera ta s-a încheiat în scurt, îndată după 23 august 1944, în luptele de la Turda.

Trupul tău nevinovat zace într-un mormânt la Alba-Iulia. Ai visat această biruință a binelui, dreptății și democrației, pentru care te-am crescut, pentru care te-am ocrotit cu iubire. Ai murit dorind-o și pieirea ta s-a așezat poate în ordinea lucrurilor bune.

Eu am apucat ziua și ceasul când răii au fost zdrobiți și călcați în picioare. […] Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii.”, scria Mihail Sadoveanu, pe 14 mai 1945, în ”Ziarul Biruinței”.

Vezi și: Otilia Cazimir, jumătatea mai bună a lui George Topîrceanu. Sadoveanu i-a adus împreună, moartea i-a dezbinat: ”Prea mi-e dor de el!”