Dornică de atenție și invidioasă pe alte femei, a poruncit ca nicio altă doamnă să nu poarte straie mai frumoase ca ale ei: povestea controversatei domnițe Ralu

Domnitorul Gheoghe Caragea – tatăl domniței Ralu – imagine de arhivă

Domnița Ralu nu face excepție de la istoria controversată a familiei sale

Domnița Ralu a fost, poate, una dintre cele mai controversate figuri ale epocii. Ea a fost fiica domnitorului cu Elena Scaveni, moștenitoarea unui bancher renumit din capitala Imperiului Otoman, fiind educată în cultura europeană și vorbind la perfecție turcă, germană, franceză, dar și greacă.

Imediat ce a ajuns la București, domnița Ralu a pus în scenă mai multe piese de teatru în limba greacă, cu decoruri care, pentru vremea respectivă, erau destul de inovatoare.

Mai târziu, ea întemeia prima trupă de teatru profesionist din Țările Române, prin intermediul căreia își ducea mai departe pasiunea, dar și dorința de a fi remarcată.

În iunie 1816, tatăl său a fost aproape de a fi dat jos, însă încercarea nu a fost una sortită succesului, acesta pedepsindu-i pe unelttitori.

La scurt timp, el instituit un nou cod de legi devenit cunoscut ca Legiuirea lui Caragea, care stabilea noi taxe feudale pentru țărani și excludea femeile din viața politică.

Atât timp cât a fost domn, el a strâns o avere uriașă de pe urma acestor taxe.

„În 1817, duducile şi jupânesele din Ţara Românească au făcut o adevărată revoluţie împotriva unui Pitac al lui Ion Vodă Caragea, pornit din inspiraţia fiicei lui, prea înţeleaptă domniţă Ralu Caragea.

Acest pitac domnesc care a fost citit cu pompa cuvenită la toate colţurile cu îmbulzeală din Bucureşti pe 9 ianuarie 1817 poruncea straşnic tuturor ca să se ştie: Că afară de domniţe şi de beizadele nici o altă cucoană, oricât de ingliudisită şi din protipendadă ar fi, nu are voie să mai poarte straie şi cumașuri de mătăsărie albă.

Adică nici aclazuri, nici catifele, nici croazele de vopseaua asta nu mai sunt îngăduite cu nici un chip jupâniţelor, decât numai domneştilor obraze a domniţelor Ruxandra, Ralu şi Smaranda, precum şi luminăţiei sale, beizadea Constantin.

Natural că o asemenea ofensă adusă soţiilor şi fiicelor de boieri pământeni a provocat mare zarvă printre cucoanele din protipendadă.

Venetica de Ralu, care nu prea strălucea prin o deosebită armonie de trăsuri a figurii, voia să iasă la iveală prin vopseaua albă a rochiilor ce le va purta. Multe neînţelegeri familiare au urmat în casele boierilor din pricina acestui nesocotit pitac al lui Vodă Caragea.

Jupâniţele îşi acuzau soţii de slăbiciune faţă de Vodă, care destul jecmănea poporul ca să nu se mai amestece în treburile muiereşti…

Tuturor le era însă teamă de vreun pitac de surghiun de la Vodă, aşa că nu spuneau nimic şi căutau pe cât se poate să-şi liniştească supăratele jumătăţi.

Peste câteva zile, la teatrul de la Cişmeaua roşie se reprezenta în elineşte „Mânia lui Achile”. Juca şi domniţa Ralu, aşa că la reprezentaţie asista şi Vodă, care nu lipsea de la nici una din reprezentaţiile date de fata lui iubită.

Sute de lumânări de ceară (nu de seu, ca de obicei) fuseseră împrăştiate în sală. Cu toate acestea, toate duducile şi jupâniţele aflate în sală erau triste şi amărîte, fiindcă nimeni nu le lua în seamă rochiile lor cât de elegante, de catifea imonie, de canavăţ similiu, de beroză în vărguţe, de mătase liliachie sau pătlăginie când în loja lui Vodă îţi ia ochii albeaţa abazului cu care erau învestmântaţi şi beizadea Constantin, şi surorile lui, Smaranda şi Ruxanda.

Iar pe scenă, într-un rol de păstoriţă troiană, domniţa Ralu e numai o spumă de dantelărie albă. Iar colanele şi diamanticalele care le poartă familia lui Caragea, valorează cât jumătate din ţară!

În seara aceea, în casele boierilor Filipeşti, Slătineni, Dudeşti, Goleşti, Samurcaşi şi mulţi alţii, s-a petrecut o adevărată revoltă. Toate boieroaicele cereau sus şi tare soţilor respectivi să ceară lui Vodă retragerea pitacului. Şi numai cu făgăduiala asta au putut prinde somn bietele duducuţe.

Dar boierii au uitat or s-au făcut a uita, că nici unul nu i-a pomenit lui Vodă de această pricină muierească.

Numai că jupâniţele nu au uitat. Mai multe zile la rând, vorniceasa Tarsiţa Filipescu, soţia lui Iordache Filipescu, a cutreierat casele jupâniţelor prietene.

Şi, într-o bună zi, într-o sfântă Duminică cu vreme frumoasă,de credeai că e primăvară, pe Podul Mogoşoaei nu mai puteai trece de înghesuiala caretelor de Viena care plimbau duducile de la palatul Brâncoveanului până la casele Golescului.

Dar iată că, parcă la un semn, în toate britcile şi săniile duducilor au început a li se părea prea cald. Şi toate au scuturat de pe umeri malotelele de vopsea întunecată care le-au căzut mototol la picioare. Şi-au rămas toatele numai în sulupuri de abaz alb, de se vedeau numai rochii de mătăsării albe.

Dinspre cealaltă parte a uliţei venea tocmai sania domniţei Ralu, înconjurată de arnăuţi şi ciohodări. Şi era domniţa învestmântată numai în vopsea albă!

Când s-au întâlnit caleştile, cea a domniţei cu cele ale duducilor învestmântate numai în vopseaua interzisă — s-a schimbat Ralu la faţă şi a poruncit arnăuţilor să se întoarcă spre curtea nouă.

Până seara, caleştile duducilor victorioase, strălucitoare de frumuseţe de salupurile de tot felul, dar numai albe, s-au plimbat pe Podul Mogoşoaei, călcând astfel, prin cea mai pașnică revoluţie cunoscută în istorie, porunca lui Vodă.

De cum a ajuns la Curte, spărgând sfatul lui Vodă,  domnița Ralu a cerut pedepsirea duducilor care au înfruntat-o călcând cu nerușinare porunca domnească.

Vodă avea el alte griji, dar de amarnica Ralu nu putea scăpa atât de uşor. De aceea, a doua zi, logofătul spătăriei citea la răspântii un nou pitac al lui Vodă, în care poruncea zapciilor agiei unde or întâlni duduci cu vestminte albe să le despoaie şi să aducă hainele rupte la Curte.

De frică, nicio duducă nu a mai ieşit în rochii de vopsea albă, dar nici domniţa Ralu nu s-a bucurat prea mult de înfrângerea revoltei. Primind veşti rele de la Stambul, într’o bună zi, Vodă Caragea cu domniţele şi beizadeaua, au fugit ruşinos peste munţi”, se arată în Ilustrațiunea română.

În data de 29 septembrie 1818, Ioan Gheorghe Caragea a decis să fugă din țară.

După ce a petrecut câteva săptămâni în Brașov, a plecat către Peninsula Italică, la Pisa, ca mai apoi să se stabilească la Atena.