Return to Silent Hill, horror-ul care confundă ceața cu profunzimea. James Sunderland are nevoie de terapie, dar și eu, după ce am văzut filmul

Dacă te-ai dus la cinema la Return to Silent Hill cu speranța că, în sfârșit, o ecranizare va prinde acel amestec rar de vină, dor și groază psihologică pe care l-a făcut celebru pe Silent Hill 2, s-ar putea să ieși din sală cu aceeași expresie ca personajele: rătăcit(ă), obosit(ă) și ușor iritat(ă). Filmul regizat de Christophe Gans rulează în cinematografe acum și, deși bifează iconografia francizei, o face ca un album de „cele mai mari hituri” pus pe repeat, fără ritm, fără crescendo și fără miez.

Mai rău: exact când ar fi trebuit să te lovească neliniștea aia tăcută, care îți intră sub piele fără să-ți arate imediat colții, filmul alege să explice, să grăbească, să îngroașe, să dea cu sublinieri. E genul de horror care îți spune ce să simți, în loc să te lase să simți.

Un scurt drum prin istoria Silent Hill

Seria Silent Hill a pornit la finalul anilor ’90, când Konami și echipa din spatele primelor jocuri (cunoscută azi drept Team Silent) a propus un survival horror diferit: mai puțin „sperieturi” pe bandă, mai mult anxietate, simboluri și coșmar ca stare de agregare. Ceața, sunetul industrial și muzica lui Akira Yamaoka au devenit semnătură, iar orașul a început să funcționeze ca un test de personalitate: fiecare vede în el altă vină, altă rană, altă frică.

Dincolo de primul joc, momentul de referință rămâne Silent Hill 2, care a arătat cât de departe poate merge horror-ul psihologic: nu te sperie doar cu monștri, ci cu ideea că monștrii sunt proiecții ale unui adevăr pe care personajul îl tot ocolește. Povestea lui James Sunderland, chemat în oraș de o scrisoare de la soția lui moartă, a devenit emblematică tocmai pentru că te forțează să stai cu disconfortul, nu să-l consumi rapid ca pe un jumpscare.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Pe măsură ce franciza a crescut, au apărut continuări, spin-off-uri și interpretări diferite ale aceluiași nucleu: orașul ca purgatoriu personal. Unele jocuri au fost excelente, altele doar competente, dar ideea centrală a rămas suficient de puternică încât să țină universul în viață: Silent Hill nu e doar un loc, e o oglindă murdară.

Filmele anterioare: imperfecte, dar bunicele

Primul film Silent Hill (2006), tot cu Gans la cârmă, n-a fost capodoperă, dar avea o calitate pe care multe adaptări după jocuri n-o găsesc nici azi: atmosferă. Chiar și când scenariul se împiedica, chiar și când deciziile de adaptare schimbau materialul-sursă, filmul avea cadre care respirau. Orașul părea murdar, rece, straniu într-un fel credibil, iar creaturile aveau greutate și o prezență vizuală memorabilă. Nu era „wow”, dar îl puteai apăra: simțeai că cineva a încercat să transpună frica aceea lentă, granulară.

Apoi a venit Silent Hill: Revelation (2012), care a împins totul spre senzațional și horror de vitrină. Nici el nu era complet de aruncat, pentru că mai scăpa câte o idee vizuală sau câte un moment de mitologie recognoscibil, însă îți lăsa senzația că Silent Hill e tratat ca un set de atracții, nu ca o traumă. Și totuși, chiar și așa, dacă le compari cu noul film, cele două producții vechi par, paradoxal, mai „cinstite”: fiecare știa măcar ce vrea să fie.

Return to Silent Hill: când fidelitatea devine imitație

Return to Silent Hill își asumă explicit inspirația din Silent Hill 2: James primește scrisoarea, se întoarce în oraș, caută o Mary care nu ar trebui să fie acolo. Pe hârtie, e fundația potrivită. În sală, însă, povestea se simte lipită cu scotch: flashback-uri care întrerup în loc să amplifice, scene care se înșiră fără să curgă, logică de vis care nu devine poezie, ci doar confuzie.

Problema mare e că filmul pare să confunde „misterul” cu „neclaritatea”. Jocul te face să te îndoiești pentru că are control: știe când tace, când îți dă o piesă, când te lasă să umpli spațiile goale. Filmul, în schimb, îți aruncă fragmente și apoi încearcă să le lege în grabă, ca și cum s-ar teme să nu pierzi firul. Iar când încearcă să clarifice, o face didactic, cu dialoguri explicative care omoară exact ingredientul principal: neliniștea.

Mai apare și efectul de déjà-vu: elemente iconice par introduse ca să bifeze afișul și trailerul, nu pentru că se nasc organic din psihologia personajelor. În loc să simți că monstrul e o metaforă care te vânează, ai sentimentul că te uiți la o vitrină cu obiecte de colecție: „uite, ăsta e”, „uite, și ăsta e”. Fan service, dar fără emoție.

Ritmul e altă problemă. Filmul sare între momente fără să construiască tensiune reală. În Silent Hill, groaza vine din așteptare și din sunet, din faptul că orașul pare să respire în spatele tău. Aici, multe scene se termină înainte să apuce să se închege, iar altele se lungesc fără motiv, ca și cum ar fi fost montate din obligație, nu dintr-un arc dramatic.

Și, poate cel mai frustrant, lipsește miezul emoțional. Silent Hill 2 funcționează pentru că în spatele coșmarului stă o poveste despre vină, doliu și autoamăgire. Return to Silent Hill atinge teme asemănătoare, dar nu le lasă să doară. Le folosește ca decor pentru imagini întunecate și pentru scene „șocante”, fără să-ți dea timp să simți tragedia. În final, rămâi cu un film care arată, pe alocuri, ca Silent Hill, dar nu se simte ca Silent Hill.

Totuși, chiar și cu toate minusurile, filmul are un atu clar: designul monștrilor. Creaturile arată excelent, cu texturi „murdare”, detalii organice și o prezență fizică ce pare scoasă direct din estetica jocurilor, nu dintr-un horror generic. În câteva cadre, iluminarea, machiajul/protezările și efectele (practice și digitale) se aliniază suficient de bine încât să-ți amintească de ce Silent Hill a rămas iconic: pentru că grotescul lui nu e doar sperietură, ci un limbaj vizual al fricii. Dacă rămâi cu ceva cu adevărat reușit după proiecție, e probabil tocmai memoria acelor apariții scurte, grele, care îți sugerează un coșmar mai bun decât filmul care le găzduiește.

Verdictul e simplu: dacă vrei o experiență care să-ți amintească de jocuri, mai bine te întorci chiar la ele. Dacă vrei un film horror care să te urmărească după generic, Return to Silent Hill nu are forța asta. Are ceață, are referințe, are nume, dar nu are sufletul care făcea orașul să pară viu.