Gaura din stratul de ozon a ajuns la una dintre cele mai mari dimensiuni din istorie. NASA explică ce s-a întâmplat deasupra Antarcticii în 2026

Datele colectate de sateliții NASA și NOAA arată că gaura din stratul de ozon a atins extinderea maximă anuală pe 18 septembrie 2026. În perioada 7 septembrie – 13 octombrie, considerată sezonul de vârf al distrugerii ozonului, suprafața medie afectată a fost de aproximativ 25 de milioane de kilometri pătrați.

De ce a devenit atât de mare gaura din stratul de ozon în 2026

Principalul responsabil pentru dimensiunile neobișnuite ale fenomenului din acest an este un vortex polar antarctic extrem de puternic. Acesta reprezintă un sistem de vânturi care circulă la altitudini mari în jurul Polului Sud și care poate menține aerul foarte rece izolat de restul atmosferei.

Temperaturile scăzute din stratosferă favorizează reacțiile chimice care distrug moleculele de ozon, iar vortexul puternic din 2026 a creat condiții ideale pentru extinderea regiunii afectate. Cu toate acestea, specialiștii NASA precizează că gaura nu a fost la fel de „adâncă” precum alte fenomene similare din trecut.

De fapt, termenul de „gaură” nu trebuie interpretat literal. Nu există o regiune a atmosferei complet lipsită de ozon. Cercetătorii folosesc această denumire pentru zonele în care concentrația gazului scade sub pragul istoric de 220 de unități Dobson, utilizat pentru măsurarea cantității totale de ozon dintr-o coloană atmosferică.

Diferența dintre suprafață și adâncime este importantă. O gaură foarte întinsă poate avea concentrații de ozon mai ridicate decât una mai mică, dar în care distrugerea gazului protector este mult mai accentuată.

De exemplu, în 1994, cercetătorii au măsurat cea mai redusă concentrație de ozon înregistrată vreodată în cadrul acestei serii de observații: numai 73 de unități Dobson, pe 30 septembrie.

În schimb, recordul pentru cea mai mare suprafață a găurii din stratul de ozon a fost stabilit în 2006, potrivit seriei istorice analizate de NASA.

Fenomenul nu este unul nou. În ultimii ani, oamenii de știință au observat oscilații importante, inclusiv perioade în care gaura din stratul de ozon a început să se micșoreze, alimentând speranțele privind recuperarea atmosferei.

Cum a ajuns omenirea să distrugă unul dintre cele mai importante scuturi ale planetei

Stratul de ozon se află în stratosferă și funcționează ca un filtru natural împotriva radiațiilor ultraviolete provenite de la Soare. Fără această protecție, organismele vii ar fi expuse unor cantități mult mai mari de radiații capabile să afecteze ADN-ul, să provoace arsuri și să crească riscul apariției cancerului de piele.

Problema a devenit evidentă în 1985, când cercetătorii British Antarctic Survey au descoperit o reducere dramatică a concentrației de ozon deasupra Antarcticii. Observațiile realizate ulterior prin satelit au demonstrat că fenomenul afecta o regiune mult mai extinsă decât se anticipase.

Investigațiile au identificat drept principală cauză clorofluorocarburile (CFC), substanțe utilizate timp de decenii în frigidere, instalații de climatizare și produse de tip aerosol.

Aceste substanțe pot rămâne în atmosferă foarte mult timp fără să se descompună. Odată ajunse în stratosferă, radiațiile ultraviolete determină eliberarea atomilor de clor, care participă la reacții chimice capabile să distrugă repetat moleculele de ozon.

NASA estimează că aproximativ 80% din clorul prezent în stratosferă provine din activități umane, nu din surse naturale.

Descoperirea a determinat adoptarea Protocolului de la Montreal în 1987, unul dintre cele mai importante acorduri internaționale de mediu. Prin acesta, statele participante au început eliminarea treptată a substanțelor care distrug ozonul.

Efectele măsurilor au devenit vizibile în timp. În 2018, cercetătorii au identificat primele dovezi satelitare directe ale recuperării stratului de ozon, observând o reducere cu aproximativ 20% a distrugerii ozonului în timpul iernii antarctice, între 2005 și 2016.

Când se va reface complet stratul de ozon. Previziunile NASA

Chiar dacă datele din 2026 ar putea părea alarmante, oamenii de știință avertizează că evoluția stratului de ozon trebuie analizată pe perioade lungi, nu prin comparația dintre doi ani consecutivi.

Condițiile meteorologice din stratosferă pot modifica spectaculos dimensiunile găurii de la un sezon la altul. Un exemplu este anul 2019, când temperaturile și circulația atmosferică neobișnuite au limitat puternic distrugerea ozonului, producând cea mai mică gaură observată după 1982.

În schimb, situația din 2026 demonstrează că un vortex polar foarte puternic poate genera din nou o suprafață afectată considerabilă, chiar dacă nivelurile substanțelor responsabile pentru distrugerea ozonului se reduc treptat.

Conform estimărilor NASA, stratul de ozon de deasupra Antarcticii ar putea reveni la nivelurile din 1980 abia în anii 2070. Procesul este lent deoarece substanțele chimice eliberate în atmosferă în urmă cu zeci de ani continuă să producă efecte.

Cu toate acestea, există motive pentru optimism. Datele arată că refacerea stratului de ozon este un proces real, chiar dacă nu se desfășoară uniform de la un an la altul.

Mai mult, succesul Protocolului de la Montreal este considerat o dovadă că intervențiile internaționale coordonate pot limita efectele activităților umane asupra mediului. Acesta este și motivul pentru care, în evaluările recente ale limitelor planetare care mențin Pământul stabil, degradarea stratului de ozon reprezintă unul dintre domeniile în care omenirea a reușit să obțină progrese importante.

Prin urmare, dimensiunile găurii din 2026 nu înseamnă că eforturile de protejare a atmosferei au eșuat. Ele arată, mai degrabă, cât de complex este procesul de recuperare a unui sistem natural afectat de decenii de poluare chimică și cât de mult timp poate trece până când efectele acțiunilor umane dispar.