Dezavantajul ascuns al SSD-urilor ieftine: Ce nu ți se spune despre DRAM

La prima vedere, SSD-urile NVMe ieftine par una dintre cele mai bune afaceri din zona hardware. Oferă viteze impresionante pe hârtie, timpi de pornire reduși și un preț mult mai accesibil decât modelele premium.

Totuși, dincolo de specificațiile de marketing, există un compromis important pe care mulți producători îl trec discret sub tăcere: lipsa memoriei DRAM dedicate.

În 2025, diferențele dintre SSD-urile cu DRAM și cele fără DRAM sunt mai puțin evidente pentru utilizatorii obișnuiți, dar ele continuă să existe și pot avea un impact real asupra performanței pe termen lung, mai ales atunci când unitatea este folosită ca disc principal de sistem.

De ce contează memoria DRAM într-un SSD

Spre deosebire de memoria RAM a calculatorului, DRAM-ul integrat într-un SSD are un rol foarte specific. Acesta stochează tabelul de traducere dintre adresele logice și cele fizice ale datelor.

Sistemul de operare „vede” fișierele într-o ordine logică, dar SSD-ul le distribuie pe mai multe celule NAND pentru a obține performanță maximă. Fără acest tabel rapid, controlerul ar fi obligat să caute constant prin memoria flash, care este mult mai lentă.

DRAM-ul funcționează și ca zonă tampon pentru operațiunile de scriere. Datele mici și fragmentate sunt adunate temporar și scrise ulterior în blocuri mari, eficiente, reducând fenomenul de „write amplification”.

Cu cât acest proces este mai bine gestionat, cu atât celulele NAND sunt mai puțin solicitate, iar durata de viață a SSD-ului crește.

Eliminarea DRAM-ului scade costurile de producție, motiv pentru care multe SSD-uri accesibile renunță la acest component. Problema apare atunci când unitatea este supusă unui volum mare de operațiuni zilnice, iar performanța devine inconsecventă.

Cum încearcă SSD-urile fără DRAM să compenseze

Pentru a masca lipsa memoriei dedicate, producătorii folosesc două soluții principale. Prima este Host Memory Buffer (HMB), o funcție introdusă în specificațiile NVMe care permite SSD-ului să „împrumute” o mică parte din memoria RAM a sistemului, de regulă sub 100 MB. Această memorie este utilizată pentru stocarea tabelului de adresare, accesat prin magistrala PCIe.

Deși HMB este mult mai rapid decât accesarea directă a memoriei NAND, el nu poate egala viteza și latența unui DRAM integrat.

Diferența poate fi greu de observat în sarcini simple, dar devine evidentă în multitasking, instalări de aplicații sau actualizări de sistem.

A doua soluție este cache-ul SLC. Majoritatea SSD-urilor moderne folosesc memorie TLC sau QLC, mai lentă la scriere.

Pentru a compensa, o parte din această memorie este configurată temporar ca SLC, mult mai rapidă. Datele sunt scrise inițial acolo, apoi mutate ulterior în zonele permanente. Când acest cache se umple, viteza de scriere poate scădea brusc, uneori la niveluri apropiate de hard disk-urile clasice.

Merită un SSD cu DRAM în 2026?

Alegerea depinde de rolul unității. Dacă SSD-ul va găzdui sistemul de operare, aplicații și jocuri, un model cu DRAM rămâne cea mai sigură opțiune. Sistemele moderne generează mii de operațiuni mici în fundal, iar DRAM-ul face diferența în fluiditate și longevitate.

Pentru stocare de fișiere mari, filme, fotografii, arhive, un SSD fără DRAM poate fi suficient și economic. Citirile secvențiale sunt, de multe ori, comparabile cu cele ale modelelor mai scumpe.

Dezavantajul ascuns al SSD-urilor ieftine nu este lipsa vitezei maxime, ci inconsistența performanței și uzura accelerată în scenarii solicitante.