Un fulg de zăpadă căzut în noaptea de 27 ianuarie 1887 rămâne în istorie pentru dimensiunea sa incredibilă

În istoria fenomenelor meteo neobișnuite, puține episoade sună atât de neverosimil ca cel raportat în ianuarie 1887, în apropiere de Missoula, în statul american Montana. O furtună de iarnă ar fi adus atunci pe valea râului Clark Fork fulgi de zăpadă descriși drept uriași, unii dintre ei fiind observați cu dimensiuni mult peste ceea ce vedem în mod obișnuit în natură.

Povestea a rămas celebră tocmai fiindcă ridică o întrebare simplă și fascinantă: cât de mari pot deveni, de fapt, fulgii de zăpadă și unde se termină realitatea măsurabilă și unde începe exagerarea inevitabilă a martorilor?

Ce s-a raportat în Montana și de ce cazul a rămas celebru

Potrivit informațiilor consemnate în registrele de recorduri, în noaptea de 27 ianuarie 1887, în zona Missoula, au fost descriși fulgi de zăpadă „cât niște ulcioare de lapte”, care ar fi ajuns până la aproximativ 38 de centimetri lățime și 20 de centimetri grosime. Dimensiunile sunt atât de mari încât par aproape imposibile dacă ne gândim la imaginea clasică a unui cristal delicat, cu forme geometrice fine.

Aici apare însă detaliul important: în limbajul comun, „fulg de zăpadă” nu înseamnă întotdeauna un singur cristal. În anumite condiții, ceea ce cade din cer poate fi o aglomerare de mai multe cristale de zăpadă lipite sau presate împreună, formând bulgări neregulați, mult mai mari decât un cristal individual. Cu alte cuvinte, recordul se referă la un „fulg” în sens larg, nu neapărat la un singur cristal perfect.

Horoscop zilnic 6 februarie 2026. Zodia care riscă să rămână fără partener, o a treia persoană intervine în relație

Zodiile pentru care relaţiile ajung la un alt nivel. Horoscopul iubirii pentru săptămâna 9-15 februarie 2026

Cum se formează fulgii și care este limita reală a cristalelor

Cristalele de zăpadă se formează atunci când vaporii de apă din atmosferă trec direct în stare solidă, devenind gheață, fără să treacă prin stadiul lichid. Formele lor, adesea hexagonale, depind de temperatură, umiditate și de modul în care cristalul crește în nor.

Când vorbim strict despre un cristal individual, limitele sunt mult mai modeste. Fizicianul Kenneth Libbrecht, profesor la Caltech, studiază de peste două decenii cristalele de zăpadă și a documentat inclusiv descoperirea celui mai mare cristal individual observat în natură: aproximativ 10 milimetri de la un vârf la altul. Chiar și așa, este considerabil, în condițiile în care un cristal obișnuit are adesea doar 2–4 milimetri în diametru.

Diferența dintre „cristal” și „fulg” explică de ce recordul din 1887 continuă să fie discutat. Un cristal foarte mare este rar, dar încă plauzibil în limitele fizicii; un „fulg” gigant, în schimb, poate apărea ca rezultat al lipirii mai multor cristale într-o masă fragilă și neregulată, mai ales în timpul unor furtuni intense, cu zăpadă umedă.