Patimile lui Darie cel „Desculț”. Marele scriitor Zaharia Stancu a luptat împotriva fascismului, a fost aruncat în lagăr și a scris „cu pistolul pe masă”

Zaharia Stancu rămâne una dintre cele mai complexe și controversate figuri ale literaturii române din secolul XX. Născut la 5 octombrie 1902, în satul Salcia din județul Teleorman, scriitorul avea să transpună în opera sa traumele, sărăcia și nedreptățile resimțite în copilărie, cristalizate în capodopera sa, „Desculț”.

„Desculț”, cea mai cunoscută capodoperă a lui Zaharia Stancu

Romanul său „Desculț”, o radiografie a țăranilor care au pătimit în timpul Răscoalei din 1907, avea să devină simbolul realismului socialist românesc, dar și mărturia unei lumi crude, în care supraviețuirea era o artă, iar demnitatea, un lux.

Activismul politic al lui Stancu nu a fost lipsit de riscuri. În perioada interbelică, el și-a îndreptat atenția de la curentele conservatoare, precum gândirismul, către socialismul militant. Această alegere l-a propulsat în rândul intelectualilor de stânga, dar i-a adus și persecuții.

Atitudinea sa puternic antifascistă, manifestată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, l-a condus la încarcerarea în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a împărțit detenția cu personalități precum Mihai Ralea, Ion Gheorghe Maurer sau Victor Eftimiu.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Închis pentru ideile sale, Zaharia Stancu a cunoscut ororile privării de libertate, ale foametei și bolii. A intrat în greva foamei timp de zece zile, o decizie ce i-a pus viața în pericol.

Revenirea la o alimentație normală i-a fost ghidată de colegul de suferință Maurer, care l-a învățat un regim de refacere bazat pe lichide: zeamă de lămâie, zeamă de portocale, ceai și lapte.

În aceste condiții, experiențele din lagăr au fost transformate într-o creație memorabilă: volumul Zile de lagăr (1945), care documentează durerea, dar și solidaritatea celor închiși pentru convingerile lor.

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și liderul Societății Scriitorilor Democrați

În anii postbelici, Zaharia Stancu s-a impus nu doar prin talentul literar, ci și prin abilitatea de a naviga structurile puterii.

A fost susținut și promovat de regimul comunist, devenind director al Teatrului Național din București (1946–1952, 1958–1968), președinte al Uniunii Scriitorilor din România (din 1949) și lider al Societății Scriitorilor Democrați.

Aceste funcții i-au asigurat o poziție privilegiată, dar l-au și expus criticii care l-au acuzat de oportunism și de compromisuri cu regimul.

Publicarea romanului Desculț în 1948 a marcat consacrarea sa definitivă. Cartea, introdusă rapid în programa școlară, a fost elogiată de autorități pentru promovarea ideologiei proletare.

Dar dincolo de alinierea la realismul socialist, Desculț este un roman profund uman, în care cititorul îl urmează pe Darie, un copil martor al brutalității unei vieți de țărani umiliți, mereu încruntați, chinuiți de lipsuri și marginalizare.

Limbajul liric și imaginile vizuale puternice dau autenticitate și forță unei narațiuni care reflectă nu doar o epocă, ci o condiție universală.

Zaharia Stancu reușește să depășească ideologia impusă și să păstreze o voce proprie, evocând viața romilor, marginalizarea socială, degradarea morală și suferința celor săraci.

Deși i s-a reproșat că a exagerat sau romanțat unele episoade, scriitorul însuși a mărturisit că nu mai poate distinge granița dintre viață și ficțiune:

„Nu mai știu ce este viață și ce este literatură în Desculț și în celelalte cărți ale mele. Nu știu și nici nu vreau să mai știu“.

Vezi și: Trista povestea de dragoste a „protejatei” tovarășilor: Maria Banuș l-a iubit și așteptat pe Zaharia Stancu, deși era căsătorit

Zaharia Stancu, soldat în Regimentul 6 Roșiori, 1925. Foto Wikipedia

A avut o relație tensionată cu liderii comuniști

Paradoxal, deși era perceput ca un susținător al puterii, Zaharia Stancu a avut un parcurs politic sinuos. Deși fusese în centrul mișcării culturale de stânga, în anii ’50 a fost acuzat de colaborare cu Siguranța, fiind exclus din Partidul Muncitoresc Român.

Încercările sale de reabilitare s-au lovit de opoziția unor lideri influenți, precum Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici, care îl considerau un oportunist și un agent dubios.

Dosarele sale de la Ministerul de Interne au fost analizate atent, iar reînscrierea sa în partid s-a produs abia în 1964, după mai multe intervenții și după o perioadă în care a fost marginalizat.

Cu toate acestea, după venirea lui Ceaușescu la conducerea statului, Zaharia Stancu a reușit să reintre în grațiile regimului. Relația sa cu dictatorul avea o notă de familiaritate rurală: Ceaușescu îl alinta „Zaaria”, iar Stancu nu ezita să-și manifeste orgoliul, uneori teatral, alteori printr-un comportament ostentativ.

Una dintre scenele memorabile rămâne cea relatată de Dinu Săraru, în care Zaharia Stancu, nemulțumit de direcția Uniunii Scriitorilor, părăsește clădirea în lacrimi, amenințând că nu se va mai întoarce.

Ceaușescu, aflat la curent cu incidentul, îl caută imediat la telefon, într-o încercare de reconciliere. Episodul evidențiază nu doar caracterul impulsiv al scriitorului, ci și poziția sa influentă în ochii regimului.

A scris cu pistolul pe masă, temându-se pentru propria viață

Zaharia Stancu nu a fost doar autorul romanului Desculț. Volume precum Pădurea nebună și Jocul cu moartea completează un univers literar în care suferința, alienarea, lupta cu moartea și dorința de libertate sunt teme recurente.

Poezia, genul în care a debutat, a rămas o constantă în creația sa, îmbinând lirismul cu observația socială. Activitatea sa editorială și publicistică a fost marcată de curajul de a susține scriitori cu orientări comuniste, chiar în perioade în care aceștia erau urmăriți de autorități.

La revista Lumea Românească, a angajat redactori suspectați de Siguranță, asumându-și riscuri și declarând că „scriam cu pistolul pe masă”, notează Adevărul.

În pofida acuzațiilor, colaborărilor și gesturilor de fidelitate față de putere, Zaharia Stancu rămâne un creator autentic.

Succesul său nu poate fi redus doar la contextul ideologic, iar opera sa depășește canoanele propagandistice, atingând teme care rămân relevante și astăzi: sărăcia rurală, discriminarea, lupta pentru demnitate și sensul existenței într-o lume lipsită de milă.

Romanul Desculț – deși marcat de realism socialist – a oferit o imagine dureroasă, dar profund umană a satului românesc. Cu toate că unele voci au afirmat că Zaharia Stancu a știut „să se vândă” regimului, nu se poate ignora dimensiunea umanistă a operei sale.

Trecând prin lagăr, confruntându-se cu foametea și cenzura, scriitorul a reușit să transforme experiențele personale în literatură vie, capabilă să emoționeze și să tulbure conștiințe.

Vezi și: Amor și trădare, cu gust de ciocolată. Istoria Casei Capșa, ”singurul local intelectual” din Bucureștiul secolului trecut

Zaharia Stancu în satul natal. Foto vol. „Zaharia Stancu”

Zaharia Stancu, unul dintre cei mai mari romancier ai literaturii române

Zaharia Stancu rămâne, fără îndoială, un personaj dificil de încadrat într-o singură etichetă. A fost, pe rând, poet, prozator, publicist, funcționar al regimului, disident și privilegiat.

A navigat cu abilitate printre capcanele unui sistem care nu ierta ezitările, dar care recompensa loialitatea. A lăsat în urmă o operă vastă și o viață trăită între ideal și supraviețuire, între artă și propagandă, între tăcere și mărturie.

Cu vocea sa gravă, lipsită de artificii și bogată în imagini vii, Zaharia Stancu a oferit literaturii române un testament al rezistenței prin cuvânt.

Chiar dacă a fost acuzat că a scris „cu pistolul pe masă”, cuvintele sale rămân, până astăzi, mărturii ale unei epoci pe care istoria o va judeca, dar pe care literatura a înțeles-o mai devreme.