INTERVIU cu actorii din filmul românesc „Dinți de lapte”, regizat de Mihai Mincan, care cucerește Veneția și Toronto

Am stat de vorbă cu actorii Igor Babiac, Marina Palii și Emma Mogoș, protagoniștii filmului românesc „Dinți de lapte”, despre emoțiile și provocările aduse de acest proiect care îi poartă în prim-planul cinematografiei internaționale. Pelicula, cel de-al doilea lungmetraj de ficțiune scris și regizat de Mihai Mincan, are parte de un parcurs impresionant încă de la început, premiera mondială având loc în competiția oficială Orizzonti a Festivalului Internațional de Film de la Veneția, ajunsă la ediția cu numărul 82 (interviurile fiind luate înainte de aceasta).

La scurt timp după această lansare de prestigiu, „Dinți de lapte” a continuat traseul festivalier și traversează oceanul pentru a fi prezentat în selecția Centrepiece a Festivalului Internațional de Film de la Toronto, ajuns la ediția aniversară de 50 de ani. Actorii principali povestesc cum se raportează la experiența acestor festivaluri de calibru și cum le-a influențat procesul artistic colaborarea cu Mihai Mincan, un regizor care și-a câștigat deja un loc aparte în peisajul cinematografiei contemporane.

Premiera în cinematografele din România are loc pe 13 octombrie.

INTERVIU Emma Ioana Mogoș

Emma Mogoș/Foto: Andrei Oană

Emma Ioana Mogoș este elevă în clasa a V-a la Școala Gimnazială Step by Step, iar materiile ei preferate sunt Limba Română și Arta. În timpul liber, preferă gimnastica și joaca cu animalele. Are 11 ani (n. 5 februarie 2014, București) și este la primul rol într-un lungmetraj de ficțiune. S-a îndrăgostit de actorie de când a văzut primul film din seria „Harry Potter”. Actrițele ei preferate sunt Emma Watson și Nico Parker.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Playtech: Îți mai amintești cum ai aflat că ai fost aleasă pentru rolul principal în Dinți de lapte? Ce ai simțit în acel moment?

Emma: Am aflat că voi juca în acest film de la Mihai (Mincan) și Florentina (Bratfanof). Sinceră să fiu, am fost foarte uimită, nu mă așteptam. Am fost foarte bucuroasă.

Playtech: Cum a fost prima zi de filmare? Ai avut emoții sau a fost mai degrabă o aventură? Cine te-a ajutat cel mai mult să te simți în largul tău?

Emma: În prima zi de filmare am fost încordată, la început, pentru că era o experiență nouă, și după aceea m-am mai relaxat. Mihai m-a ajutat cel mai mult în acea zi, mi-a dat încredere. A fost ca o aventură,

Playtech: Personajul tău trece prin multe lucruri complicate. Cum ai reușit să înțelegi și să joci toate emoțiile pe care le simte? Ai vorbit cu cineva sau ai folosit imaginația ta?

Emma: Am înțeles sentimentele personajului, deoarece și eu uneori m-am simțit singură, și mie uneori mi-a fost frică, și eu am fost uneori tristă. M-a ajutat mult Mihai, m-a ajutat și Ioana, care mi-au explicat foarte multe, iar asta m-a ajutat să înțeleg toate emoțiile mai bine.

Playtech: Ce ți-a plăcut cel mai mult la personajul tău? Ai avut vreo scenă preferată?

Emma: Ce îmi place cel mai mult la personaj e faptul că nu se exteriorizează foarte mult. Se aseamănă cu mine. Scena mea preferată a fost cea cu „camera roșie”, în care am simțit toate emoțiile posibile.

Playtech: Cum te-ai înțeles cu regizorul Mihai Mincan? A fost ca un profesor, ca un prieten sau… ca o combinație între cele două?

Emma: Mihai a fost pentru mine ca un prieten, dar a fost și un exemplu. Cred că ar fi combinația perfectă dintre prieten și profesor. Mi-a dat foarte multă încredere care m-a ajutat să-mi exprim emoțiile cât mai bine.

Playtech: Ai legat prietenii cu ceilalți actori de pe platou? A existat cineva care te-a impresionat sau te-a ajutat mai mult?

Emma: Am legat foarte multe prietenii pe platou, atât cu copiii, cât și cu adulții. Marina Palii m-a ajutat foarte mult și o consider o prietenă foarte bună.

Playtech: Când ai văzut filmul pentru prima dată, cum ți s-a părut să te vezi pe ecran într-un rol atât de important? A fost ciudat, amuzant sau emoționant?

Emma: Încă nu am văzut filmul. Îi voi vedea curând.

Playtech: Cum reacționează colegii tăi de școală când află că ai jucat într-un film care a fost selectat la un mare festival precum cel de la Veneția? Cum te simți în această postură? Îți afectează în vreun fel prieteniile?

Emma: I-am spus doar prietenei mele cele mai bune că filmul a fost selectat la Veneția. Și nu a afectat prietenia noastră deloc. A fost foarte bucuroasă pentru mine.

Playtech: Ce ai învățat din toată această experiență de filmare? Te-a schimbat în vreun fel?

Emma: Acest film m-a ajutat să fiu mai inimoasă, să mă exteriorizez mai mult și să am mai multă încredere în mine.

Playtech: Ți-ar plăcea să mai joci și în alte filme? Sau ai un alt vis legat de viitorul tău? Dacă ai putea alege orice rol, ce ți-ar plăcea să interpretezi?

Emma: Mi-ar plăcea foarte mult să mai joc și în alte filme. Dacă ar fi să aleg eu niște filme în care aș vrea să joc, ar fi într-un film din universul Harry Potter. Mi-ar plăcea să o joc pe Hermione Granger. Și ar mai fi Spider-Man: Across the Spider-Verse, în care mi-ar plăcea să o joc pe Gwen Stacy.

INTERVIU Igor Babiac și Marina Palii

Igor Babiac este actor de teatru și film din Republica Moldova, originar din Sîngerei. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău (2008–2014). În 2019 a urmat cursuri actorie la Școala de Film cu Florin Șerban și a fost selectat la Berlinale Talents, iar în 2021 a participat la un atelier de actorie de film cu Cristi Puiu. A debutat în cinema în „La limita de jos a cerului” (2013, r. Igor Cobileanski), urmat de roluri în „Ce lume minunată” (2014, r. Anatol Durbală), „Dragoste 2: America” (2018, r. Florin Șerban), „MMXX” de Cristi Puiu (2023). Cel mai recent rol este cel din „Dinți de lapte” (2025, r. Mihai Mincan), film care a avut premiera la cea de-a 82-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Veneția.

Igor Babiac/Foto: Sabina Costinel

Marina Palii este actriță de film și teatru din România. Născută în Republica Moldova, stabilită în București, România. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 2017. În 2016 a jucat primul rol în filmul „6,9 pe scara Richter”. Este cunoscută pentru aparițiile din filme precum „Manor House” (2020) și „The Silver Forest” (2019). Vorbește fluent rusă, poloneză, engleză și franceză.

Marina Palii/Foto: Sabina Costinel

Playtech: Cum ai primit vestea că vei juca într-un film ca Dinți de lapte și care a fost prima ta reacție când ai citit scenariul? Ai intuit de la început că va fi un proiect special sau ți-ai dat seama pe parcurs?

Igor: Mi-a zis regizorul Mihai Mincan că sunt în film, că rolul e al meu, verde-n ochi. Asta fără să dăm probele, cum se face de obicei. Sigur o să îmi amintesc acea stare pe care am avut-o pe moment multă, multă vreme. Mai mult decât atât, citisem deja scenariul integral mai înainte și îmi doream cu siguranță să joc în film, pentru că am crezut în poveste, în fiecare personaj și dialog, descrise cu inima împăcată, fără urmă de compromis.

Marina: Îmi amintesc că eram într-un autocar și vorbeam la microfon, eram însoțitor de grup, traduceam ceva. Mă sună Florentina Bratfanof și răspund. În timp ce ziceam Alo, se ridică un ghem din stomac spre gât și rămâne acolo. Simțeam că e de bine. Am avut semnal cât să îmi dea vestea bună, apoi mi-am cerut scuze la microfon. Dar pentru că eram atât de bucuroasă, nu m-am putut abține și am strigat la microfon să audă tot autocarul că am luat un casting. Toată lumea a râs, m-a aplaudat și mi-a urat succes. Așa a trebuit să le spun că sunt și actriță. Apoi ne-am văzut cu regizorul în București și am vorbit pe îndelete despre cum urma să lucrăm.

Când am citit tot scenariul, am rămas cu senzația pe care am încercat s-o reproduc în secvența cu Petre (Igor Babiac), când ne îmbrățișăm. M-au bântuit mai ales secvențele fără dialog, ca o pâclă care se întinde pe sub mobila veche și îți suflă rece în ceafă. Ce m-a impresionat a fost felul în care Maria spune povestea, felul în care fiecare o caută pe Alina.

Playtech: Filmul abordează teme sensibile legate de copilărie, traumă și maturizare. Ce impact emoțional a avut asupra ta interpretarea acestui rol? Te-a făcut să te gândești altfel la propria copilărie?

Igor: Perspectiva de a descoperi lumea din film prin ochii Mariei m-a cucerit din prima. Inevitabil te pui în locul ei, dai timpul înapoi și încerci să înțelegi ce simte ea. În mod evident, e un noroc că am fost ferit de așa o traumă. Chiar și așa, destinele nu se compară. În schimb, toată aventura Milk Teeth/Dinți de lapte a fost încă o confirmare pentru mine și un reminder pentru cât de mult iubesc cinematografia.

Marina: Am avut o copilărie grea. Noroc de mama. Dar pentru că o jucam pe mama Mariei, mi-a fost mai ușor, pentru că concentram asupra copilăriei mele din perspectiva mamei. Nu am avut timp să mă gândesc la vreun impact emoțional, pentru că lângă mine era un copil de 10 ani care ducea un rol foarte mare și toată atenția s-a concentrat asupra lui.

Dar a fost un moment pe care mi l-am amintit și i l-am povestit și lui Mihai, și Emmei. Aveam 10 ani atunci, sora mea 8, ne dădeam în scrânciob și ea tot voia să îmi sară în față, cum făceam și eu când se dădea ea. Locul de joacă semăna mult cu cel din film. Când mi-a sărit în față, țeava de la scrânciob a lovit-o în obraz, i se vedea osul. Am mers cu vreo 10 copii după noi până acasă, la etajul 5, dâre de sânge după noi tot drumul, mama a ieșit cu un morcov și un cuțit în mână. Când ne-a văzut, i-a alunecat cuțitul din mână. Eu strigam în hohote de plâns că nu am vrut, mă simțeam vinovată, deși îi tot strigam să se dea la o parte. Vina. Și întrebarea „unde am greșit?”. De asta mi-am amintit.

Playtech: Cum ți-ai construit personajul și ce resurse personale ai folosit pentru a-i reda vulnerabilitatea sau forța? A fost un proces mai mult intuitiv sau te-ai documentat intens?

Igor: De la început am lucrat cu soția mea – am trecut împreună toate dialogurile de zeci de ori, până nu mai aveam frică de text. Apoi, când ai povestea în creier, involuntar îți asociezi simțurile cu aproape tot ce trăiești până la filmări. Îți creezi un peisaj emoțional care se pliază pe personaj, dar în primul rând pe întreaga poveste a filmului. Tot ce acumulezi prinde formele corecte atunci când fiecare actor își aduce energia. Energiile noastre fuzionează și asta se vede pe ecran. Plus montajul, dar acolo e altă treabă.

Marina: Mama Emmei, Ioana, a fost o sursă de inspirație. Relația lor, adică. Poveștile lui Mihai, mama Alinei cea adevărată, mama mea, ce povesteau fetele de la costume, mai ales Dana și Angela. Poveștile Danei și ale Angelei m-au ajutat foarte mult, poveștile oamenilor din cartea „Și eu am trăit în comunism” (de Ioana Pârvulescu).

O văzusem la ele pe masă când am venit la prima probă de costume și m-am dus la librărie după. Alina Apostu avea un tip de concentrare când se uita la monitor, care mă inspira.

O amintire pregnantă cu mama de când aveam 10 ani m-a inspirat mult. Am mers cu ea noaptea pe jos până la urgențe, vreo 2 ore, de la bunica din sat până în oraș, printr-un câmp de porumb și o pădurice, primăvara, în frig, eu cu o buză spartă și înfășurată într-un șal, plină de sânge. Ea îmbrăcată bine, dar cu cămașa de noapte deasupra pantalonilor. Era beznă, cocenii de porumb păreau ca niște bețivi muți. M-a inspirat mult acea amintire în drumurile Cezariei, căutând-o pe Alina.

Am revenit la împletit, făceam asta în timpul liber la cazare, în pauzele de pe set. Am făcut fetelor fulare. Simțisem în anii 2000 unele lipsuri pe care le avea și lumea de aici, în 89.  Am spart la nucă pentru cozonaci… Pe scurt, lucrez mult intuitiv. Mă și documentez, dar îmi place să mă las inspirată de oamenii cu care lucrez.

Playtech: În ce fel ai colaborat cu regizorul Mihai Mincan pentru a modela nuanțele emoționale ale personajului tău? A existat libertate în interpretare sau ai urmat cu strictețe direcțiile regizorale?

Igor: Pe partea tehnică, am avut puține ajustări de la Mihai. Ceva minor. Era o secvență unde mâncam. Gesticulam mai mult decât trebuia și nu am înțeles din prima, așa că am mâncat o porție triplă.

Pe partea de emoții, simț, sufletul personajului – am senzația că am fost pe același ton cu Mihai. Au fost, însă, zile în care mă simțeam gol. În una din acele zile, i-am spus asta și am primit în schimb mărturisirea unor trăiri din viața lui. Anume acea discuție a fost punctul în care am simțit că întregul puzzle al personajului a fost rezolvat și am mers cu încredere înainte.

Mai prețios decât orice metodă actoricească sau indicație regizorală „ca la școală”.

Marina: Aș tot lucra cu Mihai, e un regizor foarte generos și blând. Și e un om bun, pe deasupra. Ne-am ascultat reciproc, asta a fost cheia. Veneam cu propuneri, unele funcționau, altele nu. Știam că Cezaria trebuia să își găsească gândurile ei, așa că m-am apucat de împletit în timpul liber. Împleteam și tăceam lângă Mihai. Îi și ascultam indicațiile, evident, dar de drag, nu din obligația respectării unei ierarhii pe set. Mi-a dat foarte multă libertate, și e printre puținele dăți când am știut ce să fac cu ea. Și chiar dacă alunecam, eram sigură că Mihai e acolo să ne prindă pe toți și așa a și făcut.

Playtech: Relațiile dintre personaje sunt foarte profunde și uneori tensionate. Cum a fost interacțiunea cu ceilalți actori de pe platou? Ați construit conexiuni și în afara filmărilor, pentru a aduce mai multă autenticitate pe ecran?

Igor: Totuși, o probă de casting am dat până la urmă. Era pentru producători, un protocol care trebuia urmat, bănuiesc. Era ciudat, pentru că pe de o parte rolul era al meu, dar castingul nu era dat până la urmă. Era frica ascunsă că lucrurile pot lua o altă întorsătură, mai ales că proba urma să fie dată cu Emma. Nu am mai lucrat cu cineva de vârsta ei, mai ales la un rol atât de important. Am fost impresionat că ea a simțit acest lucru și, nu știu de ce, dar m-a ajutat. Nu îmi datora nimic, oarecum. Nu sunt nici „cel mai, cel mai” din toate punctele de vedere. Mă gândeam că poate tatăl ei din film ar trebui să fie altfel, să arate altfel pentru ea – și totuși, nu. Simțea că am nevoie de un mic răgaz ca să mă adun pentru a da următoarea replică – aștepta acest răstimp cuminte și îngăduitoare. Nu știu de unde acea bunătate necondiționată pentru mine. Am să o întreb sigur. Cred că, dincolo de toate, Emma a pus punctul și, de atunci încolo, anume eu am rămas să fiu Petre Lucaciu în acest film.

Și totuși, în afara platoului, Marina a fost cea care a cucerit-o și a construit o relație frumoasă cu ea. Am fost gelos, oarecum, și pe moment nu acceptam. De asta, se întâmpla uneori să fiu mai rece cu ea – cu Marina, dar și cu Emma. Mă rog, până într-un final am acceptat că Emma e „fata mamei”, iar acum pot să îmi cer scuze pentru acele grimase strâmbe de la filmări. Nu credeam că aș spune-o vreodată, dar îmi este dor de ele.

Marina: Nu doar interacțiunea cu ceilalți actori, interacțiunea cu toată echipa a fost foarte plăcută, pașnică, creativă. Parcă eram toți acolo, știam că facem un film bun, munceam toți cot la cot. Mihai, oricum, ne proteja, ținea foarte mult în el, nu lăsa să se vadă problemele. Igor e de acasă. Doamne, cât ne făcea să râdem. Pe toate. Intra Igor, începea comedia. Albert, altă figură. Mi s-a lipit de suflet băiețelul ăla.

Cu Istvan nu vorbeam foarte mult, dar cât trebuia. Cu Istvan tăcerile erau foarte plăcute și confortabile. Îmi plăcea să mă uit la el și să tac.

Cu Emma am creat o legătură specială. Stăteam mult cu ea. Era și normal, eram un fel de mamă, mama ei de pe set. Uneori mai glumeam cu Ioana, îi ziceam că mai ia și ea o pauză. Făceam temele cu Emma din când în când, vorbeam mult, când nu erau ceilalți copii prin preajmă.

Playtech: Atmosfera filmului este una densă, intimă, uneori apăsătoare. Cum ai reușit să te deconectezi emoțional după zilele de filmare? Ai avut nevoie de pauze sau de un proces special de detașare?

Igor: Nu asta m-a doborât. Nici pe aproape. Atmosfera aceasta apăsătoare nu era lăsată să domine. Era un cerc protector, divin, care ne lega pe toți în timpul filmărilor și ne apăra de toate relele. Grija unul față de altul, atenția la detalii, duhul de creatori era încununat de dragostea pe care o purtau toți față de film în sine. Se simțea, la nivel chimic, că oamenii iubeau să vină pe platou, chiar dacă uneori erau obosiți sau aveau zile mai proaste. Asta ne-a salvat. În așa condiții și cu o asemenea echipă cred că se pot face și filme horror de-a binelea. Toți vor rezista.

Marina: Greu. Emma m-a terminat cu gestul ei de la final. A făcut cadou la toată echipa, tuturor. Cred că erau peste 40 de oameni. A scris tuturor și câte o felicitare. Inclusiv în greacă și bulgară, de mână, cu Google Translate. Dar detașarea face parte din profesie, așa că ori te duci la psiholog, ori înveți să îți faci singur debrief emoțional, ca detașarea să fie una sănătoasă. Dacă e cineva de care mi-a fost foarte greu să mă rup, a fost Emma. Rar am văzut un copil ca ea. M-a convins să mângâi un cal, eu care am frică de cai de când mă știu. Mare figură.

Playtech: Publicul trăiește o poveste despre fragilitate și transformare. Ce mesaj personal ți-ai dori să rămână cu spectatorii după ce văd filmul?

Igor: Sincer, îmi e greu să zic acum, pentru că nu am văzut încă filmul. S-ar putea să fie diferit pe ecran decât cum mi-l imaginez. Din răspunsurile de mai sus cred că am descris atmosfera de lucru destul de bine… Nici nu știu de unde să o iau. Aș îndemna, în primul rând, publicul să vină să vadă filmul și să nu ezite, cu orice ocazie, să lase un gând, o recenzie – oricare ar fi ea. Asta ar completa, în sfârșit, toată povestea; ar fi ca o îmbrățișare caldă și plină de recunoștință pentru munca noastră.

Marina: Îmi doresc să rămână cu mesajul pe care îl simte și îl înțelege fiecare. Sunt atâția copii care dispar. Tot intram pe pagina cu copii dispăruți în timpul filmărilor. Unii sunt căutați din anii 90 și încă nu se știe nimic de ei. În noaptea de dinainte să filmăm la Lupeni, am primit mesaj prin RoAlert că dispăruse o fată de 11 sau 13 ani, nu mai țin minte. Fata s-a găsit, e în regulă.

Dar ce vreau să zic e că mi-aș dori ca sistemul să își facă mai bine treaba, ca mamele care își caută copiii dispăruți să nu fie trimise înapoi acasă ironic că poate i-o fi fugit fata de acasă cu vreo unu’. Personal, după toată această experiență, am rămas cu întrebarea. „Când să spui la revedere?”.

Playtech: Ai simțit o presiune specială știind că filmul a fost selecționat la festivaluri internaționale, precum Festivalul Internațional de Film de la Veneția?

Igor: Poate acum, că suntem tot mai aproape. Ar fi frumos să facem „bella figura”. În primul rând, de mine zic. Nu sunt mândru de aparițiile mele precedente în public; poate, cu acest prilej, îmi voi lustrui imaginea. Un exercițiu bun de integritate. De ieri am aflat că sora mea, care locuiește în Italia, a cumpărat bilet la proiecție. Totul va fi bine.

Marina: Presiunea a fost pe set, la filmări. De acum încolo, filmul are drumul lui. Acum simt presiune să-îmi găsesc rochia potrivită, să nu mă împiedic pe covorul roșu, să nu mă bâlbâi când mă întreabă lumea ceva. Restul, să fie primit. E doar bucurie.

Playtech: Dacă ai putea relua rolul cu ceea ce știi acum, ce ai face diferit? Există un moment din film în care ai fi vrut să încerci o altă abordare?

Igor: Aș fi lucrat mai mult la relația cu oamenii de pe platou – cu colegii mei actori, cu regizorul și cu directorul de imagine. Asta mi-ar fi dat mai mult curaj și mi-ar fi diminuat crizele care mă făceau să devin crispat. În așa condiții ar fi fost mai multe șanse să apară poate încă niște culori, niște nuanțe, care îmi făceau personajul mai „bogat” și ușurau munca tuturor. O lecție inestimabilă ca valoare, pe care tot o repet și încă nu am însușit-o pe deplin.

Marina: Nu pot gândi în această paradigmă. Dacă aș fi făcut altceva, ar fi ieșit alt film. Am făcut ce trebuia. Nu are sens să îmi doresc altceva. Filmul iese în lume. E ca o suită de epitafuri. După moarte, nu mai merge pocăința.

Playtech: Ce urmează pentru tine după Dinți de lapte? Te-a influențat această experiență în alegerile artistice viitoare sau în felul în care privești actoria?

Igor: E simplu. Sunt acasă. Începe o nouă stagiune la Teatrul Național din Chișinău, unde sunt din 2014. Fiecare stagiune cu montări și turnee noi. Cu un festival al nostru. Cu colegi noi-veniți și „proaspeți” de care mă las molipsit voluntar.

Mă uit cu mult optimism în viitor și o să îmi păstrez visele în adâncul sufletului, ca să le protejez și, într-un final, ele sigur se vor împlini.

Multă recunoștință pentru tot ce ne-a unit și ne-a ajutat ca acest film sa fie posibil.

Marina: Nu știu. Momentan, nimic. Mi-aș fi dorit să mă întorc și la teatru, dar în București m-am pierdut în peisaj și îmi pare rău. Mi-e dor să fac teatru bun. Sper să se schimbe ceva după această premieră. Dar sunt mai realistă, de fel, niciodată nu mi-a ținut de foame speranța. Am mai avut proiecte după filmările de la Dinți de lapte, două scurtmetraje și un lungmetraj în Germania. Acum sunt într-o pauză, aștept răspuns de la alte castinguri. În actorie aduc toate cele nespuse în viață, ascund tot felul de amintiri, dorințe, dezamăgiri. M-a influențat, da. În bine. Să mai fie.