Cealaltă latură a lui George Topîrceanu: sergentul care a luptat pe front și a căzut prizonier la bulgari, în timpul Masacrului de la Turtucaia

Pe 7 mai 1937 se împlinesc 88 de ani de la moartea ilustrului poet George Topîrceanu, jumătatea mai bună a Olitiei Cazimir, prieten bun cu scriitorul Mihail Sadoveanu și brav sergent român, care a luptat pe frontul Primului Război Mondial, în anul 1916.

George Topîrceanu, de la versuri vesele la dramele războiului

Cunoscut mai ales pentru ironia fină și sensibilitatea sa poetică, George Topîrceanu nu a fost doar un poet care a scris despre micile bucurii și tristeți ale vieții cotidiene.

În spatele imaginii artistului jovial se ascunde și o latură mai puțin cunoscută: cea a soldatului aflat pe linia frontului, a martorului direct al ororilor războiului.

Participarea sa la campania militară din Bulgaria, în timpul Primului Război Mondial, i-a schimbat nu doar destinul, ci și scrisul.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Experiența sa de prizonier în mâinile bulgarilor, în urma dramaticei înfrângeri de la Turtucaia, a fost relatată cu o remarcabilă sinceritate și acuitate în volumul său memorialistic Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina.

Turtucaia, localitate care astăzi aparține Bulgariei, făcea parte din Cadrilaterul românesc în momentul izbucnirii războiului. Acolo s-a desfășurat, între 1 și 6 septembrie 1916, o bătălie sângeroasă între trupele române și forțele bulgaro-germane.

Rezultatul a fost dezastruos pentru Armata Română: peste 6.000 de soldați și 160 de ofițeri și-au pierdut viața, în timp ce aproximativ 28.000 de soldați și 480 de ofițeri au fost capturați. Printre aceștia s-a numărat și sergentul George Topîrceanu, care avea deja 30 de ani și o activitate literară cunoscută.

Vezi și: Otilia Cazimir, jumătatea mai bună a lui George Topîrceanu. Sadoveanu i-a adus împreună, moartea i-a dezbinat: ”Prea mi-e dor de el!”

Portretul tragic al soldatului român într-o perioadă de suferință, durere și moarte

În amintirile sale, Topîrceanu zugrăvește cu luciditate și compasiune imaginea tristă a soldaților români, în mare parte țărani neinstruiți, trimiși pe front fără pregătirea sau dotările necesare.

El remarcă diferența dintre imaginea eroică a militarului român, așa cum o cunoscuse din paradele de altădată, și realitatea cruntă de pe câmpul de luptă.

„Erau mai ales ţărani de prin judeţele de câmp ale Munteniei, cei mai oropsiţi dintre toţi”, notează el cu o durere greu de mascat.

Cartea sa nu este doar o mărturie literară, ci și una istorică, aducând un omagiu acestor oameni simpli, care, deși lipsiți de experiență, au dat dovadă de un eroism demn de însemnat în paginile istoriei.

Topîrceanu recunoaște că înfrângerea de la Turtucaia a fost o lovitură dureroasă, dar susține că aceasta nu poate defini caracterul sau curajul poporului român. „Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!”, afirmă el, punând în balanță eșecul și sacrificiul cu momentele de glorie ale armatei române.

A fost ținut prizonier un an și jumătate în Bulgaria

După capturarea sa de către trupele bulgare, Topîrceanu a trăit un an și jumătate de calvar. A fost martor și victimă a foametei, frigului, bolii și a muncilor istovitoare.

În aceste condiții, poetul a continuat însă să observe cu un ochi de cronicar nuanțele profunde ale experienței umane în război.

Într-un episod tulburător, el descrie cum soldații români, epuizați și dezorientați, jefuiesc căruțele abandonate în căutare de alcool, într-un peisaj aproape apocaliptic.

Una dintre cele mai puternice imagini este aceea a unui artilerist rănit, care, în nebunia durerii, stropește zahărul cu propriul sânge și rostește ritualic cuvintele

„Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu care pentru voi se vaaarsă…”.

Dar, în ciuda tragediei, prizonieratul său nu este lipsit de momente de umanitate și chiar de umor. În volumul său, Topîrceanu relatează cum, deși necalificat, a ajuns pentru o vreme „responsabil” de o locomotivă.

Într-o altă situație, a fost interpret pentru un grec care pretindea că este medic. Cu inteligență și improvizație, au reușit să obțină succese în îngrijirea altor prizonieri.

Filologul Mircea Morariu remarcă modul în care Topîrceanu a transformat suferința într-o lucrare valoroasă nu doar din punct de vedere stilistic, ci și jurnalistic.

Poetul devine un adevărat reporter de front, care descrie nu doar grozăviile confruntării, ci și subtilitățile interacțiunilor umane dintre prizonieri și captorii lor.

„Nu toţi bulgarii au fost cruzi”, mărturisește el, adăugând că războiul nu este o linie clară între bine și rău, ci o succesiune de evenimente haotice și relații efemere, născute și pierdute în marea confuzie a conflictului.

Vezi și: Masacrul de la Bartolomeu, ”Tranșeea Morții” de la Brașov: 250 de soldați români, uciși de trupele germane în Primul Război Mondial. Comuniștii au turnat o șosea peste osemintele lor

Sergentul român George Topîrceanu în Primul Război Mondial, 1916. Foto arhivă Adevărul

Masacrul de la Turtucaia, un simbol al suferinței colective

Topîrceanu face o radiografie a stării prizonierilor români, scoțând în evidență degradarea totală la care au fost supuși. Lipsa igienei, a hranei, a îngrijirii medicale, transformă acești oameni în umbre ale lor înșiși:

„Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei… păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei”.

A fost internat în cele din urmă într-un spital din Sofia, după ce s-a îmbolnăvit grav. Condițiile erau atât de precare încât supraviețuirea părea o întâmplare mai degrabă decât o certitudine. Prizonierii erau lăsați în voia sorții, fără legi care să-i protejeze, fără sprijin, fără speranță.

Topîrceanu a fost eliberat abia în decembrie 1917, foarte probabil prin intervenția lui Constantin Stere, personalitate politică influentă și apropiat al Germaniei. Revenirea sa acasă a fost o surpriză pentru mulți dintre cunoscuții care îl credeau deja mort, în lipsa oricărei vești din lagăr.

Războiul ca lecție de viață și literatură

Experiențele trăite de Topîrceanu în anii de război nu l-au înăsprit, ci l-au adâncit uman. El a văzut în soldații simpli nu doar victime ale unui conflict global, ci simboluri ale unui popor însetat de demnitate și pace.

Deși nu a scris poezie de război în stil tradițional, observațiile și relatările sale stau mărturie unei profunde înțelegeri a condiției umane în vremuri de criză.

Întors din infernul bulgar, George Topîrceanu a continuat să scrie, să publice, să ofere umor și reflecție publicului său. Totuși, urma lăsată de război a rămas adâncă.

Poetul avea să moară pe 7 mai 1937, răpus de un cancer hepatic, la doar 51 de ani. O viață relativ scurtă, dar intensă, trăită cu luciditate și transpusă cu talent în literatură.

Astăzi, când numele lui este asociat mai ales cu Baladele vesele și triste, merită să ne amintim că a existat și un alt Topîrceanu – nu doar poetul, ci și soldatul, prizonierul, martorul suferinței unui neam aflat în suferință. Rămâne astfel una dintre cele mai autentice voci ale literaturii române din timpul Primului Război Mondial.

Vezi și: ”Trăiască România Dodoloață!” Studentul Lucian Blaga, martor la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia