Cât de realistă științific este nemurirea prin transplanturi de organe discutată de Putin, Xi și Kim

Ideea că am putea prelungi viața „la nesfârșit” schimbând organele pe rând a reapărut după comentariile atribuite liderilor Xi, Putin și Kim. Dincolo de glumă și spectacol politic, întrebarea merită un răspuns serios: ce spune medicina de azi despre o „nemurire” obținută prin transplanturi repetate? Scurt: transplanturile salvează vieți, dar nu transformă oamenii în ființe nemuritoare – nici acum, nici într-un viitor apropiat, scrie BBC.

În ultimele decenii, progresele chirurgicale, imunologice și tehnologice au crescut spectaculos durata de funcționare a organelor transplantate. Există pacienți cu rinichi care funcționează de peste 50 de ani, iar în mod obișnuit un rinichi de la donator în viață rezistă aproximativ 20–25 de ani, în timp ce unul de la donator decedat funcționează în jur de 15–20 de ani. Ficatul poate atinge circa 20 de ani, inima aproximativ 15 ani și plămânii aproape 10 ani. Aceste cifre sunt însă medii, depind de vârsta și starea donatorului și a primitorului, dar și de cât de bine este îngrijit organul după operație.

Ce pot și ce nu pot transplanturile

Transplantul înlocuiește un organ bolnav cu unul funcțional și, în multe cazuri, redă calitatea vieții. Nu repară însă îmbătrânirea generală a organismului. O persoană cu un rinichi nou rămâne tot o persoană care îmbătrânește: mușchii pierd masă, sistemul nervos și cel imunitar își schimbă eficiența, iar riscul altor boli crește odată cu vârsta.

Mai mult, fiecare intervenție majoră înseamnă anestezie, riscuri chirurgicale, complicații posibile. Repetarea acestor operații, pe măsură ce „expiră” organele, adaugă stres fiziologic unui corp tot mai fragil. Nu vorbim, deci, despre un „service auto” în care schimbi piesele la nesfârșit.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

De ce corpul nu poate fi „păcălit” la nesfârșit

Transplantul presupune tratament imunosupresor pe viață, pentru ca organismul să nu respingă organul străin. Aceste medicamente cresc riscul de infecții, pot determina hipertensiune, diabet sau alte efecte adverse și, paradoxal, nu elimină complet riscul de rejet. În timp, chiar și cu tratament corect, pot apărea reacții imune care deteriorează organul primit.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, reziliența generală scade. Recuperarea după o operație mare devine mai lentă, iar complicațiile – mai probabile. Chiar dacă am putea înlocui teoretic mai multe organe, restul „sistemului” îmbătrânește: vasele de sânge, creierul, sistemul hormonal. Nemurirea nu se joacă doar la nivelul rinichilor sau al ficatului.

Frontiera cercetării: xenotransplant și organe crescute în laborator

Cercetătorii lucrează la organe „mai compatibile”, inclusiv de la porci modificați genetic cu ajutorul tehnologiei de editare CRISPR. Logica este să reducă diferențele care provoacă rejetul. Primele intervenții (un cord, apoi un rinichi) au fost pionierat curajos și au împins știința înainte, însă pacienții supuși acestor operații au murit ulterior. Domeniul se numește xenotransplant și rămâne experimental.

O altă direcție este să „creștem” organe din celule proprii, folosind celule stem și suporturi bioinginerite. S-au obținut structuri promițătoare, precum un timus reconstruit testat la șoareci sau grefe intestinale crescute din țesuturi umane cu potențial pediatric. Sunt însă prototipuri pentru tratarea bolilor grave, nu o rețetă pentru tinerețe fără bătrânețe. Nimeni nu a fabricat încă, pentru uz clinic de rutină, un organ uman complex, complet funcțional și gata de transplant fără imunosupresie.

Cât de sus poate urca, realist, speranța de viață

Dincolo de tehnologie, rămâne biologia. Recordul uman verificat este Jeanne Calment, cu 122 de ani. Unii specialiști estimează un plafon teoretic în jur de 125 de ani pentru durata maximă de viață, chiar în condiții medicale bune. Între a înlocui organe defecte și a împinge constant această limită biologică e o diferență fundamentală. Chiar dacă „piese” individuale ar putea fi menținute mai mult, întregul sistem ajunge, inevitabil, la capătul resurselor.

În plus, chiar și dacă ar fi posibil tehnic să tot „schimbi” organele, calitatea vieții la vârste extreme ar deveni problema centrală: fragilitate, riscuri cumulative, spitalizări repetate. De aceea, tot mai mulți clinicieni insistă pe „healthspan” – anii sănătoși trăiți – nu pe o alergare oarbă după o cifră de longevitate.

Concluzia utilă, fără mituri

Transplanturile de organe sunt una dintre marile victorii ale medicinei moderne: prelungesc viața, o fac trăibilă și, în unele cazuri, oferă decenii în plus. Dar a promite „nemurirea” prin transplanturi repetate înseamnă a ignora limitele biologice, toxicitatea imunosupresiei, riscurile chirurgicale și îmbătrânirea sistemică a corpului.

Cercetarea înaintează – de la porci modificați genetic la țesuturi crescute în laborator – și ar putea reduce respingerea sau lipsa de organe. Însă direcția realistă este tratarea bolilor grave și extinderea anilor sănătoși, nu transformarea transplantului într-un bilet către viață fără sfârșit. În termeni științifici actuali, „nemurirea” rămâne o metaforă, nu un plan terapeutic.