Vânătoarea nebună a lui Ceaușescu, cu Bela Karolyi, antrenorul legendei Nadia: „A continuat să vâneze, deși moartea tocmai bătuse la ușa pădurii”

În epoca lui Nicolae Ceaușescu, România era scena unor manifestări ale puterii care adesea sfidau orice limită. Printre acestea, pasiunea dictatorului pentru vânătoare s-a transformat într-o obsesie periculoasă. Rândurile din cartea autobiografică a marelui antrenor de gimnastică Bela Karolyi dezvăluie una dintre aceste experiențe, trăită în 1976, când a fost martor al unui episod tragic, simbol al cruzimii și indiferenței regimului. Invitat la o partidă de vânătoare în munți, alături de dictator și alți demnitari de rang înalt, Karolyi a asistat la un episod sumbru, de neuitat, care i-a demonstrat cât de puțin preț puneau autoritățile pe viețile celor din jur.

Nicolae Ceaușescu și pasiunea sa obsesivă pentru vânătoare

Nicolae Ceaușescu nu era doar un simplu amator de vânătoare; dorința sa de a ucide animale sălbatice și de a colecționa trofee era o manifestare a unui ego care cerea confirmarea puterii sale. Vânătoarea era considerată o activitate rezervată elitei și un privilegiu strict reglementat, iar Ceaușescu își rezervase pentru sine cele mai mari și impunătoare prăzi ale României. Pădurile țării și fauna sălbatică au devenit, prin voia sa, o resursă pe care o administra fără să țină cont de etică sau sustenabilitate, iar trofeele sale de vânătoare includeau exemplare de mistreți, cerbi și urși record.

Printre poveștile celebre legate de trofeele lui Ceaușescu se află și legendarul mistreț de 300 de kilograme pe care l-a împușcat în pădurea Ciornuleasa, dar și un uriaș urs de peste 400 de kilograme, despre care se spune că ar fi fost crescut în captivitate, pentru ca dictatorul român să depășească recordul unui alt lider comunist – Iosip Broz Tito. De asemenea, Ceaușescu deținea și recordul mondial pentru trofeul la coarne de cerb, obținut în munții Vrancei în 1980, un alt moment de triumf pentru dictatorul vânător.

Toate aceste acte de „curaj” vânătorești nu erau însă destinate doar să îi îmbogățească colecția personală, ci și să îi alimenteze ego-ul și dorința de a-și demonstra supremația. În acest context, invitația adresată lui Bela Karolyi, marele antrenor al gimnastei Nadia Comăneci, de a participa la o partidă de vânătoare era mai mult decât o recompensă pentru succesul echipei de gimnastică la Jocurile Olimpice. Era un alt prilej pentru Ceaușescu de a-și etala puterea și de a-și reconfirma dominația asupra tuturor celor prezenți.

Bela Karolyi, martorul fără voie al unei tragedii în pădurile României

În 1976, după Jocurile Olimpice de la Montreal, unde echipa de gimnastică a României a obținut un succes răsunător sub coordonarea lui Bela Karolyi, acesta a primit o invitație neașteptată. Nicolae Ceaușescu i-a acordat Ordinul Muncii Clasa I, o distincție deosebită, și, totodată, prim-ministrul Gheorghe Mauer l-a invitat să participe la o partidă de vânătoare. Nu era o simplă excursie de agrement, ci o vânătoare organizată în munți, în cadrul unei rezervații accesibile doar celor mai importanți membri ai elitei comuniste.

În autobiografia sa, „Fără teamă: puterea, pasiunea și politica unei vieți în gimnastică”, Karolyi își amintește cum s-a simțit când a fost „lăsat la marginea formației”, el fiind considerat un invitat de rang inferior. Deși invitat oficial, Karolyi nu făcea parte din cercul înalților demnitari, așa că i s-a permis doar să privească de la distanță și i s-a amintit să nu intervină în activitatea vânătorilor de elită. Această ierarhizare severă avea scopul de a asigura că numai cei din linia întâi aveau dreptul de a împușca animalele de mari dimensiuni. Astfel, Karolyi se afla la câțiva zeci de metri depărtare, împreună cu un pădurar, care adormise sub un copac, complet expus.

Un urs și un moment fatal: tragedia care a marcat o viață

Privind prin binoclu, Bela Karolyi a fost martor la o scenă ce avea să îi rămână pentru totdeauna în memorie. Un urs masiv, tăcut și impunător, s-a apropiat de pădurarul care dormea sub un copac, cu arma sprijinită deasupra capului, agățată de o creangă. „Nu o să uit niciodată expresia acelui urs, mărimea și puterea lui,” mărturisea Karolyi în cartea sa. Animalul îl privea atent pe pădurar, iar antrenorul s-a rugat în gând ca acesta să rămână nemișcat, să nu atragă atenția animalului prin nicio mișcare bruscă.

Dar pădurarul s-a trezit brusc și, speriat, a făcut greșeala de a fugi, fără să realizeze că un urs poate alerga cu o viteză de până la 30 de kilometri pe oră. Urmărindu-și instinctul, ursul l-a urmărit, prinzându-l în scurt timp. Karolyi, martor al acestei scene de coșmar, a fost pus într-o dilemă cumplită. Avea posibilitatea să împuște animalul și să încerce să salveze viața omului, dar regulile dictatorului îi interziceau să intervină asupra unui vânat rezervat doar celor din linia întâi.

„În România, să supraviețuiești era totul. În 1976 am văzut un om schilodit și omorât de un urs. A înțelege România anului 1976, teama pe care o exercita partidul de guvernământ, înseamnă a înțelege de ce m-am gândit de două ori înainte de a ucide fiara, riscând astfel să fiu la rândul meu omorât de președintele Ceaușescu, pentru că distrugeam un monument al naturii,” scria Karolyi.

Consecințele necruțătoare ale obedienței

În timp ce ursul ataca, Karolyi a tras câteva focuri de avertisment, dar nu a avut curajul să-l împuște, temându-se de represaliile dictatorului. Ursul s-a retras în cele din urmă, dar nu înainte de a-l lăsa pe pădurar într-o stare îngrozitoare, victima fiind scalpata cu o singură lovitură, iar corpul său, sfârtecat până la organele vitale expuse. Karolyi a încercat să-l ajute, dar rănile erau prea severe, iar moartea a survenit după câteva minute.

În fața unei asemenea scene, ce pare desprinsă dintr-un coșmar, dictatorul și suita sa și-au continuat partida de vânătoare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bela Karolyi rămăsese șocat de lipsa de umanitate a lui Ceaușescu, o demonstrație de cruzime și dispreț față de orice regulă a compasiunii umane.

„Chiar și atunci, în fața imaginii înfiorătoare pe care o lăsase fiara în urma ei, nu m-am putut abține să nu-i admir puterea. Viața omului nu mai depindea decât de un fir de păr. Ursul îl scalpase cu o singură lovitură, îi secționase trupul încât toate organele vitale erau expuse vederii și-i smulsese complet brațul din umăr, în mai puțin de câteva minute. Abia după 20 de minute au sosit ajutoare. Mi-a fost imposibil să-i opresc hemoragia, nu era nimic prin preajmă pentru a-i aduna corpul la loc. Nu am putut face altceva decât să-i strâng mâna. A murit câteva minute mai târziu. Iar vânătoarea a continuat,” relata Karolyi.

Ceaușescu – între trofee și indiferență

Acest episod arată nu doar o vânătoare scăpată de sub control, dar și o latură întunecată a regimului lui Ceaușescu, pentru care viețile oamenilor erau simple detalii în calea satisfacerii propriilor ambiții. Nicolae Ceaușescu era cunoscut pentru colecția sa impresionantă de arme și trofee. Pasiunea pentru vânătoare, dusă la extrem, îl transformase într-un „colecționar” de vieți și momente simbolice. Printre trofeele sale se aflau exemplare imense de mistreți, cerbi cu coarne impresionante și urși de dimensiuni uriașe – toate confirmând dorința sa de a stabili recorduri și de a impresiona lumea prin capturi de neegalat.

Pentru Ceaușescu, nu conta că trofeele sale proveneau dintr-o faună sacrificată sau că un animal fusese crescut în captivitate doar pentru a-i oferi un record de vânătoare. Mândria lui era îndreptată exclusiv către cifrele și recordurile care îi confirmau statutul, atât în fața românilor, cât și a altor lideri comunisti.

Bela Karolyi, un om care a privit moartea în față

Pentru Bela Karolyi, acea zi din 1976 a rămas un moment de neuitat, un episod care îi va bântui memoria întreaga viață. În autobiografia sa, Karolyi descrie cu sinceritate și regret cum a fost martor fără voie la o scenă în care a trebuit să aleagă între curajul de a salva un om și teama de represalii din partea regimului. Aceasta este o poveste despre sacrificii și compromisuri impuse de un regim care, sub pretextul măreției naționale, ignora total drepturile și viețile celor aflați la marginea puterii.

Anii au trecut, iar Bela Karolyi și-a continuat cariera în străinătate. În anii 1980, el și soția sa, Marta, au rămas în Statele Unite, unde au cunoscut succesul ca antrenori ai echipei naționale feminine de gimnastică a SUA. Totuși, acest episod din pădurile României l-a urmărit pe marele antrenor, fiind o mărturie personală a brutalității și a fricii impuse de regimul comunist. Bela Karolyi, martor la vânătoarea nebună a lui Ceaușescu, și-a dus mai departe cariera cu aceeași determinare, transformând suferința și amintirile neplăcute într-o lecție despre curaj și demnitate.

În lumea gimnasticii, numele său este sinonim cu excelența și perseverența, dar acea zi din pădurile României rămâne un memento dureros al unei epoci în care cruzimea și indiferența celor aflați la putere dominau orice altă valoare.