Satul unde bărbaţii sunt interzişi: o comunitate unică cu reguli care sfidează normele
La graniţa nordică a Kenyei, printre vastele câmpii şi savane ale regiunii Samburu, se află Umoja, un sat special în care bărbaţii nu au voie să trăiască. Această comunitate este un loc unic, un refugiu creat pentru femeile supravieţuitoare ale violenţei sexuale, ale căsătoriilor forţate şi ale mutilării genitale feminine, unde regulile patriarhale au fost sfidate şi demolate pentru totdeauna.
Fondat în 1990 de un grup de 15 femei care au trecut prin traume profunde, Umoja este acum un sanctuar pentru acelea care şi-au pierdut speranţa în faţa opresiunii masculine. Fiecare colţ al acestui sat, fiecare gest al femeilor care locuiesc aici, reflectă curajul lor de a se ridica în faţa unui sistem care le-a redus, vreme de generaţii, la un statut de subordonate.
Refugiul din calea opresiunii
Povestea lui Jane este una dintre nenumăratele istorii sfâşietoare ale locuitoarelor din Umoja. Jane, acum în vârstă de 38 de ani, a fost violată de trei bărbaţi într-o zi în care mergea pe câmp pentru a păstori caprele şi oile soţului ei şi pentru a aduna lemne de foc. Erau bărbaţi în uniforme de soldaţi Gurkha, iar atacul a lăsat-o nu doar cu o rană profundă în suflet, dar şi cu cicatrici fizice. Jane întrerupe povestea, şi arată o cicatrice adâncă de pe piciorul ei, rămasă în urma unei căderi violente pe pietrele aspre. „M-am simţit ruşinată şi nu puteam să vorbesc despre asta cu ceilalţi,” povesteşte ea cu ochii plini de durere. Când soţul ei a aflat despre ce i s-a întâmplat, nu doar că nu a avut milă, ci a considerat-o vinovată şi a bătut-o cu un băţ.
Jane a fugit din această situaţie insuportabilă şi a ajuns la Umoja împreună cu copiii ei. Acolo a găsit nu doar un adăpost, ci şi o comunitate de femei care au învăţat să supravieţuiască şi să prospere fără sprijinul bărbaţilor. Umoja, nume ce înseamnă „unitate” în limba swahili, este un exemplu viu al rezistenţei feminine în faţa nedreptăţilor.
Fondatoarea satului, Rebecca Lolosoli, întruchipează esenţa spiritului acestei comunităţi. Lolosoli a conceput ideea unei comunităţi exclusiv feminine în timp ce era în spital, recuperându-se după ce fusese bătută de bărbaţi din satul său. Motivul? Încercase să le vorbească femeilor despre drepturile lor. Într-o societate profund patriarhală, precum cea a tribului Samburu, unde bărbaţii conduc şi iau toate deciziile importante, ideea de emancipare feminină era percepută drept o ameninţare.
Viaţa de zi cu zi în Umoja – Autonomie şi Solidaritate
Să ajungi la Umoja înseamnă să pătrunzi într-o altă lume. Satul este înconjurat de un gard de spini şi de colibe construite din bălegar de vacă, bambus şi crengi, tipice pentru regiunea Samburu. Când ajungi aici, eşti întâmpinat de un cor de femei care cântă şi dansează, purtând haine tradiţionale viu colorate şi coliere din mărgele multicolore. Atmosfera este una caldă, iar spiritul comunităţii se reflectă în fiecare mic gest de solidaritate.
Femeile din Umoja şi-au creat propriul mod de a supravieţui economic. Majoritatea şi-au dedicat zilele realizării de bijuterii tradiţionale, pe care le vând turiştilor care vin să viziteze satul. De asemenea, şi-au construit un mic camping încărcat de farmec local încĂtr-o zonă de pe malul râului, unde turiştii care vin în safari pot încerca experienţa unicităţii acestui loc. Prin aceste activităţi, femeile reuşesc să aducă un venit stabil care să asigure hrană, îmbcăcăminte şi adăpost pentru toţi membrii comunităţii.
O altă componentă importantă a Umoja este rolul educaţiei. Pe terenul deţinut de comunitate a fost construită o şcoală, deschisă copiilor din Umoja, dar şi celor din satele din jur. Milka, directoarea acestei şcoli, explică de ce învăţământul este atât de esenţial: „Dacă o fată este căsătorită de la o vârstă fragedă, acea fată nu va putea deveni un părinte competent. Dă naştere cu dificultate, suferă răni pentru că este prea tânără.”
Educaţia încurajează fetele să viseze la un viitor diferit, unul în care ele pot alege să nu fie obligate la munci grele sau căsătorii impuse. Sub „copacul vorbirii”, locul unde femeile din Umoja se adună pentru a lua decizii, multe dintre ele povestesc despre transformările pe care le-au trăit. „Am învăţat să fac lucruri aici pe care femeilor le era interzis să le facă,” spune Nagusi, o femeie de vârstă mijlocie, mamă a cinci copii. „Sunt permisă să fac propriile mele bani, iar când un turist cumpără bijuteriile mele, sunt mândră de mine.”
Confruntarea cu realităţile unei lumi patriarhale
Deşi Umoja a devenit un simbol al libertăţii, viaţa de aici nu este scutită de provocări. Bărbaţii din satele vecine privesc cu suspiciune această comunitate de femei care au îndoit regulile societăţii. Samuel, unul dintre liderii unui sat vecin, povesteşte cu scepticism despre Umoja: „Este un sat de femei care trăiesc singure, care nu sunt căsătorite – unele dintre ele sunt victime ale violurilor, altele au fugit de căsătoriile forţate. Ele cred că trăiesc fără bărbaţi, dar acest lucru nu este posibil.”
Există, de asemenea, ironii adesea comentate de comunităţile vecine: deşi bărbaţii nu au voie să trăiască în Umoja, există totuşi mulţi copii. „Tot mai vrem bărbaţi,” mărturiseşte o tânără femeie din Umoja cu un zâmbet misterios. „Nu sunt acceptaţi aici, dar ne dorim copii, iar femeile trebuie să aibă copii, chiar dacă nu sunt căsătorite.”
Această abordare reflectă tensiunile dintre valorile tradiţionale şi dorinţa de autonomie. Chiar dacă femeile din Umoja s-au eliberat de controlul masculin, dorinţa lor de a avea copii rămâne puternică, iar multe dintre ele au mai mulţi copii de la bărbaţi diferiţi. Pentru ele, a avea copii înseamnă continuitate, un sens al apartenenţei şi un motiv de a trăi.
Durerea trecutului şi speranţa unui viitor diferit
Pentru multe dintre femeile care trăiesc aici, memoria violenţelor suferite încă este prezentă, chiar dacă timpul a trecut. Printre fondatoarele satului se află femei care au fost violate de soldaţi britanici. Aceste femei au cerut justiţiei britanice compensaţii pentru suferinţele lor. Martyn Day, avocatul care a investigat aceste acuzaţii, a adunat dovezi şi documente care confirmau violenţele. Cu toate acestea, investigaţia nu a adus niciun rezultat concret, pentru că autorităţile militare au respins dovezile, susţinând că au fost falsificate. Cazul rămâne nerezolvat, iar multe dintre aceste femei nu vor primi niciodată dreptatea pe care o meritau.
Pentru Jane, trecutul ei dureros îi influenţează prezentul. Nu intenţionează să se recăsătorească, dar vrea să rămână în Umoja pentru a-i oferi copiilor săi o şansă la educaţie şi o viaţă liberă de violenţă. „Vreau ca ai mei copii să fie liberi să aleagă cu cine să se căsătorească,” spune ea, cu speranţă în glas.
Multe dintre femeile din Umoja nu şi-ar putea imagina să mai trăiască alături de un bărbat. La finalul vizitei mele în sat, am întâlnit-o pe Mary, care mi-a spus că fusese vândută la vârsta de 16 ani unui bărbat de 80 de ani pentru o turmă de vaci. „Nu vreau să părăsesc niciodată această comunitate de femei care mă sprijină,” mi-a spus ea, arătându-mi un pumn de boabe de fasole uscate pe care le va găti pentru cină. „Nu avem multe, dar în Umoja am tot ce am nevoie.”
Umoja nu este doar un sat; este o dovadă că schimbarea este posibilă, că chiar şi cele mai rigide norme sociale pot fi contestate şi remodelate. Prin puterea lor de a se susţine reciproc şi prin curajul lor de a rupe legăturile cu tradiţia care le-a asuprit, femeile din Umoja au reuşit să creeze un loc unde ele sunt cele care dictează regulile, sfidând orice convenţie. Umoja încearcă să construiască un viitor mai bun pentru femeile care ajung aici, un viitor liber de opresiune, în care fiecare femeie are dreptul de a fi auzită, respectată şi protejată. Această comunitate reprezintă o lumină de speranţă pentru toate femeile care au înfruntat nedreptăţile lumii patriarhale şi este un testament viu al puterii feminine de a rezista şi de a prospera în ciuda tuturor obstacolelor.