De ce pisica ta miaună la tine într-un mod atât de emoționant: motivul se găsește în mii de ani de evoluție

Aceasta este o poveste care se întoarce în timp mii de ani. Originar, pisicile erau creaturi solitare. Aceasta înseamnă că preferau să trăiască și să vâneze singure, mai degrabă decât în grupuri. Majoritatea comportamentului lor social era restricționat la interacțiunile dintre mamă și pui. În afara acestei relații, pisicile rareori miaună una la alta, scriu cei de la Sciencealert.

Adaptarea la viața alături de oameni

Cu toate acestea, pe măsură ce pisicile au început să trăiască alături de oameni, aceste vocalizări au căpătat noi semnificații. În multe feluri, atunci când o pisică miaună la noi, este ca și cum ne-ar vedea ca pe îngrijitorii lor, asemănători mamelor lor feline. Se estimează că pisicile au întâlnit pentru prima dată oamenii în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, când oamenii au început să stabilească așezări permanente. Aceste așezări atrăgeau rozătoare, care la rândul lor atrăgeau pisici în căutare de pradă. Pisicile mai puțin temătoare și mai adaptabile au prosperat, beneficiind de o sursă constantă de hrană. De-a lungul timpului, aceste pisici au dezvoltat legături mai strânse cu oamenii.

Spre deosebire de câini, care au fost crescuți de oameni pentru anumite trăsături, pisicile practic s-au domesticit singure. Cele care puteau tolera și comunica cu oamenii aveau un avantaj de supraviețuire, ceea ce a dus la o populație bine adaptată la viața alături de oameni.

Experimentele cu vulpile argintii din Rusia

Pentru a înțelege acest proces, putem privi la experimentele cu vulpile argintii din Rusia. Începând cu anii 1950, omul de știință sovietic Dmitry Belyaev și echipa sa au crescut selectiv vulpi argintii, împerechind acelea care erau mai puțin temătoare și agresive față de oameni. De-a lungul generațiilor, aceste vulpi au devenit mai docile și mai prietenoase, dezvoltând trăsături fizice similare cu cele ale câinilor domestici, cum ar fi urechile lăsate și cozile curbate. Vocalizările lor s-au schimbat, de asemenea, trecând de la „tușituri” și „pufăituri” agresive la „ciripituri” și „oftări” prietenoase, amintind de râsul uman.

VIDEO cu momentul în care 8 tauri furioși scapă în public de la un rodeo după ce doboară un gard de fier, din Massachusetts, Statele Unite

De ce bambusul atrage norocul și câte fire este bine să ții în casă ca să aducă prosperitate

Aceste experimente au demonstrat că reproducerea selectivă pentru blândețe poate duce la o gamă de schimbări comportamentale și fizice la animale, realizând în câteva decenii ceea ce ar dura de obicei mii de ani. Deși mai puțin evidente decât diferențele dintre câini și lupii ancestrali, pisicile s-au schimbat și ele de când erau pisici sălbatice africane. Acum au creiere mai mici și culori mai variate ale blănii, trăsături comune printre multe specii domestice.

Adaptările vocale ale pisicilor

Ca și vulpile argintii, pisicile și-au adaptat vocalizările, deși pe o perioadă mult mai lungă de timp. Bebelușii umani sunt altriciali la naștere, ceea ce înseamnă că sunt complet dependenți de părinți. Această dependență ne-a făcut deosebit de atenți la apelurile de stres – ignorarea lor ar fi costisitoare pentru supraviețuirea umană.

Pisicile și-au modificat vocalizările pentru a accesa această sensibilitate. Un studiu din 2009 condus de cercetătoarea în comportamentul animalelor Karen McComb și echipa sa oferă dovezi ale acestei adaptări. Participanții la studiu au ascultat două tipuri de tors ale pisicilor. Un tip a fost înregistrat atunci când pisicile solicitau hrană (tors de solicitare) și altul când nu solicitau (tors non-solicitant). Atât proprietarii de pisici, cât și cei care nu aveau pisici au evaluat torsurile de solicitare ca fiind mai urgente și mai puțin plăcute.

O analiză acustică a relevat o componentă de înaltă frecvență în aceste torsuri de solicitare, asemănătoare unui plâns. Acest plâns ascuns accesează sensibilitatea noastră înnăscută la sunetele de stres, făcând aproape imposibil să le ignorăm.

Comunicarea cu animalele noastre de companie

Nu doar pisicile și-au adaptat vocalizările: și noi am făcut-o. Când vorbim cu bebelușii, folosim „motherese” sau „baby talk”, caracterizat printr-un ton mai înalt, intonații exagerate și un limbaj simplificat. Această formă de vorbire ajută la implicarea sugarilor, jucând un rol în dezvoltarea lor lingvistică.

Am extins acest stil de comunicare și în interacțiunile cu animalele noastre de companie, cunoscut sub numele de discurs direcționat către animale de companie. Cercetările recente sugerează că pisicile răspund la această formă de comunicare. Un studiu din 2022, realizat de cercetătoarea în comportamentul animalelor Charlotte de Mouzon și colegii săi, a constatat că pisicile pot distinge între vorbirea adresată lor și cea adresată adulților umani. Acest tipar de discriminare a fost deosebit de puternic atunci când vorbirea venea de la proprietarii pisicilor.

Adoptarea noastră a discursului direcționat către animale de companie consolidează o legătură care oglindește interacțiunile dintre mamă și pui.

Schimbările în vocalizări nu sunt observate doar în relațiile dintre pisici și oameni. Comparativ cu lupul ancestral, câinii și-au extins comportamentul de lătrat pentru a comunica mai eficient cu oamenii și, la fel ca și pisicile, folosim discurs direcționat către animale de companie când interacționăm cu câinii.

De-a lungul timpului, pisicile au evoluat pentru a folosi semnale vocale care rezonează cu instinctele noastre de îngrijire. Împreună cu utilizarea discursului direcționat către animale de companie, această comunicare bidirecțională evidențiază relația unică pe care am dezvoltat-o cu prietenii noștri felini.

Se pare că pisicile ar putea fi câștigătoarele în această relație, adaptându-se pentru a solicita îngrijire și atenție din partea noastră. Totuși, mulți proprietari de pisici nu ar schimba acest lucru pentru nimic în lume.