Alegerile în România, când țara era „roșie sângerie”: metodele și mecanismele prin care șefii statului erau numiți de comuniști, nu aleși de popor

Astăzi, în contextul alegerilor prezidențiale, fie că vorbim de primul tur sau chiar de o posibilă victorie din prima rundă, ne amintim de momentele întunecate din istoria politică a României. Erau vremuri în care dreptul de a alege nu era un privilegiu al poporului, ci un simplu spectacol regizat de Partidul Comunist Român sub bagheta Moscovei, care dicta în Balcani destinele și politica după cel de-al Doilea Război Mondial. Timp de mai bine de patru decenii, România a trăit sub un regim totalitar în care „alegerile” erau doar o formalitate menită să legitimeze puterea celor care controlau țara. Este esențial să înțelegem cum au fost orchestrate aceste mecanisme și să nu uităm prețul plătit de români pentru a recâștiga libertatea de a alege.

Destrămarea democrației și înființarea Prezidiului Marii Adunări Naționale

După abdicarea forțată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, România a fost transformată într-o republică populară, condusă de Partidul Comunist Român (PCR). Constituția din 1923 a fost abrogată, iar funcția de șef al statului a fost preluată de un organism colectiv numit Prezidiul Marii Adunări Naționale (MAN). Acesta a înlocuit modelul democratic al monarhiei constituționale cu un sistem în care puterea era concentrată în mâinile câtorva lideri de partid. Prezidiul MAN era compus din membri ai elitei comuniste, între care se aflau figuri ca Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi, alături de primul său președinte, Constantin Ion Parhon.

Constantin Ion Parhon, un medic endocrinolog și neuropsihiatru respectat, a fost numit președinte al Prezidiului MAN, o funcție cu rol mai degrabă simbolic decât politic. El a deținut această poziție din 13 aprilie 1948 până la 2 iunie 1952, timp în care structura de putere a României comuniste s-a consolidat. Membrii Prezidiului erau desemnați prin vot secret de către membrii MAN, însă acest proces era unul controlat în totalitate de către Partidul Comunist, eliminând orice potențială opoziție.

În imagini, elitele comuniste după abdicarea Regelui Mihai, la una dintre manifestațiile de partid din cadrul alegerilor din 1948.

Alegerile din 1948 și controlul politic complet

Primele alegeri din noua republică, organizate la 28 martie 1948, au fost marcate de fraudă și intimidare masivă. Frontul Democrației Populare (FDP), o coaliție controlată de Partidul Muncitoresc Român, a obținut un scor zdrobitor de 97,83%, în timp ce partidele democratice au fost marginalizate sau eliminate cu totul. Partidul Național Liberal și Partidul Țărănesc Democrat au fost supuse unor presiuni intense, iar liderii lor au fost aruncați în închisoare. Acesta a fost doar începutul unei serii de alegeri în care rezultatele erau dinainte stabilite, iar procesul de vot nu era decât o formalitate.

Vești proaste pentru pensionarii din România: cu câte zile vor întârzia pensiile în ianuarie 2025

Panică la un spectacol de circ în Italia: leii si tigrii din arenă s-au răzvrătit, publicul a luat-o la fugă

Din 1948 până în 1989, Prezidiul MAN a fost condus de o serie de lideri care s-au succedat pe măsură ce partidul își ajusta strategia de conducere:

• 13 aprilie 1948 – 2 iunie 1952: Constantin I. Parhon (președinte)
• 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958: Petru Groza (președinte)
• 7-11 ianuarie 1958: Mihail Sadoveanu și Anton Moisescu (vicepreședinți)
• 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961: Ion Gheorghe Maurer (președinte)
• 21 martie 1961 – martie 1974: Ștefan Voitec (președinte)
• martie 1974 – 18 iulie 1974: Miron Constantinescu (președinte)
• 26 iulie 1974 – 22 decembrie 1989: Nicolae Giosan (președinte)

Consolidarea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu

În martie 1974, a avut loc o schimbare semnificativă în structura puterii de stat. Nicolae Ceaușescu, deja lider al Partidului Comunist Român și președinte al Consiliului de Stat, a fost investit în funcția de președinte al Republicii Socialiste România. Această nouă funcție i-a conferit lui Ceaușescu puterea absolută, transformându-l într-un dictator cu autoritate necontestată. Alegerea sa, precum și toate realegerile ulterioare, au fost simple formalități, menite să ofere o aparență de legitimitate internațională unui regim care era departe de orice standard democratic.

Ceaușescu a continuat să consolideze puterea prin eliminarea rivalilor politici și prin construirea unui cult al personalității care îl prezenta drept „conducătorul genial” al poporului român. Deputații din Marea Adunare Națională (MAN) aveau sarcina formală de a-l „alege” pe Ceaușescu de fiecare dată când era necesar, însă acest vot era doar o confirmare simbolică a unei decizii deja luate în culisele partidului.

În imagine, Nicolae Ceaușescu este numit oficial președinte al României, pe 28 martie 1974. Gala festivă a fost una fastuoasă, dictatorului fiindu-i înmânate două sceptre din aur, care reprezentau președinția și puterea militară.

Alegeri orchestrate și supraveghere totală

Alegerile sub regimul Ceaușescu au fost o farsă menită să simuleze democrația. Frontul Unității Socialiste, mai târziu transformat în Frontul Democrației și Unității Socialiste, era singura organizație care putea depune candidaturi, iar rezultatele alegerilor erau invariabil favorabile regimului, cu scoruri care se apropiau de 100%. Participarea la vot era obligatorie, iar cei care refuzau să voteze riscau represalii severe. Practic, toți cetățenii României erau obligați să participe la validarea regimului, sub supravegherea strictă a Securității.

Securitatea, poliția secretă a regimului, juca un rol esențial în asigurarea desfășurării „corecte” a alegerilor. Acțiunea codificată „Viitorul” era doar una dintre numeroasele operațiuni menite să supravegheze populația și să identifice orice persoană care ar fi putut reprezenta o amenințare pentru stabilitatea regimului. Persoanele cu antecedente politice, foști membri ai partidelor democratice sau simpli cetățeni care exprimau opinii critice erau monitorizate constant și, în multe cazuri, arestate preventiv pentru a preveni orice formă de protest.

În ziua alegerilor, orice tentativă de sabotaj era rapid suprimată. Unitatea specială „S” (cunoscută pentru cenzurarea corespondenței) se asigura că niciun mesaj ostil regimului nu putea circula, iar buletinele de vot care conțineau mesaje critice erau interceptate și distruse. Totuși, în ciuda acestor măsuri represive, existau cetățeni curajoși care își exprimau nemulțumirea prin înscrisuri pe buletinele de vot, un gest simbolic, dar riscant, împotriva unui sistem opresiv.

În alegerile legislative din 1985, de exemplu, s-a înregistrat o participare oficială de 99,96%, un procent nerealist care reflecta presiunea enormă asupra cetățenilor. Orice tentativă de a contesta autenticitatea rezultatelor era înăbușită de o rețea de control și represiune care includea peste 35.000 de ofițeri și agenți de Securitate, milițieni și membri ai gărzilor patriotice, toți implicați în asigurarea „succesului” alegerilor.

O imagine din timpul Congresului PCR, în care participanții votează ridicând carnetul roșu de membru de partid, o formalitate banală în acele vremuri.

Cultul personalității și controlul total al statului

Nicolae Ceaușescu nu doar că și-a consolidat puterea prin alegeri false, dar a și folosit fiecare ocazie pentru a-și întări imaginea în ochii publicului. Campania electorală a lui Ceaușescu era una permanentă; el apărea în fiecare zi în presa scrisă și la televiziune, care difuzau doar două ore de program zilnic, dedicate în mare parte „realizărilor” partidului și „conducătorului”. De asemenea, activitățile oficiale erau acompaniate de festivități grandioase menite să sublinieze unitatea poporului și devotamentul față de liderul suprem.

Securitatea și Miliția nu se ocupau doar de asigurarea desfășurării „corecte” a alegerilor, ci aveau și rolul de a supraveghea permanent populația. Planurile pentru asigurarea ordinii publice în perioada alegerilor implicau mii de ofițeri, brigadieri și agenți de securitate, care monitorizau cu strictețe comportamentul cetățenilor și reacțiile acestora față de regim. În ciuda măsurilor de securitate și a atmosferei de teamă, în unele cazuri, oamenii își exprimau în mod curajos dezacordul față de regim, riscându-și libertatea pentru a atrage atenția asupra opresiunii.

Perioada comunistă din România a fost caracterizată de o falsă democrație, în care alegerile nu au reprezentat niciodată voința autentică a poporului. De la proclamarea Republicii Populare și până la căderea regimului Ceaușescu, alegerile au fost doar un spectacol bine regizat, menit să mențină la putere o elită politică autoritară. Manipularea, intimidarea și controlul represiv al Securității au transformat orice formă de participare civică într-o simplă formalitate, în timp ce puterea reală rămânea concentrată în mâinile unei mici elite comuniste.

Reflectând la această perioadă istorică, în care alegerile erau doar o iluzie, este evident cât de importante sunt astăzi drepturile democratice și libertatea de a alege. Alegerile libere și corecte sunt fundamentul unei societăți democratice, un ideal pe care România l-a recâștigat cu mari sacrificii în 1989 și pe care trebuie să-l apărăm în continuare.