Grădinile zoologice umane, secretul rușinos al Europei: divertismentul rasist, o pată neagră pe trecutul istoric

Înainte de apariţia mijloacelor moderne de divertisment şi a turismului de masă, milioane de cetăţeni occidentali vizitau grădinile zoologice, în care „exponatele” erau minoritățile rasiale.

Să facem clar un aspect de la început: circurile ni se par sadice și nicidecum distractive, iar grădinile zoologice ocupă aproape aceeași treaptă. Ei bine, acum nu foarte mult timp, europenii considerau de cuviință că e în regulă să închizi ființe umane în cuști, pentru a fi „observate în habitatul natural” de așa-numitele rase superioare, statut conferit de pielea albă.

Izolaţi cu garduri, la fel ca într-o grădina zoologică, pentru a ilustra diferenţele de etnie, băştinaşii din regiunile în care europenii aveau colonii alimentau cea mai otrăvitoare  idee pe care oamenii de ştiinţă, apoi mai târziu conducătorii de stat, voiau să o inoculeze populaţiei: rasele pure, albe, civilizate sunt superioare celor de culoare. Fotografiile au fost distribuite de site-ul PowerfulPrimates, pe lângă alte publicații.

Grădinile zoologice umane, organizate în țări aparent civilizate

Deşi cărţile de istorie cuprind foarte rar imagini sau referiri la această perioadă, existau milioane de spectatori care veneau să-i vadă pe „sălbatici” în satele reconstruite pentru amuzamentul albilor. Se estimează că peste un miliard şi jumătate de oameni din întreaga lume au vizitat asemenea expoziţii în perioada 1870 – 1930, potrivit istoricului francez Pascal Blanchard, citat de Adevărul.

Ce a lucrat Gabriela Lucuțar înainte de a deveni un antreprenor de succes. Meseria de bază a Reginei Întunericului

Catrinel Sandu radiază la 48 de ani. Transformarea prin care a trecut frumoasa blondină în ultimii 25 de ani

Una dintre primele grădini zoologice umane a fost cea organizată în Londra, în 1851, atunci când familii întregi de indigeni africani au fost aduse în Europa pentru a realiza o copie a satelor primitive din Senegal, Niger sau Guineea. Proaspăt ajunşi într-un teritoriu necunoscut, unii dintre ei erau forţaţi să execute dansuri tradiţionale, imediat ce erau coborâţi din tren, totul pentru divertismentul spectatorilor. În unele zone, grupurile de indigeni erau forţate chiar să simuleze luptele dintre ei şi colonizatori sau să se lupte cu animalele sălbatice pentru hrană.

Deşi Franța se declarase o susţinătoare a principiilor egalitare, o altă grădină zoo cu exponate umane a fost deschisă în 1889, la Paris, cu ocazia Târgului Mondial. În jur de 400 de aborigeni, africani sau asiatici au fost expuşi în cuşti. Târgurile zoo cu oameni au fost gândite iniţial drept strategii de marketing, iar evenimentul din 1889 de la Paris a avut un succes uluitor, atrăgând 18 milioane de vizitatori.

Ideea e fost preluată ulterior şi de alte ţări din Europa, precum Belgia sau Germania, dar a fost importată şi peste ocean. Există fotografii de epocă cu oameni expuşi în cuşti, forţaţi să trăiască printre maimuţe sau să tragă cu arcul după alte animale, surprinse la începutul secolului XX în oraşe precum New York sau St. Louis.

Cum vedeau oamenii de știință această formă de abuz

Deși încălcau vădit orice regulă de libertate şi egalitate socială, grădinile zoologice umane au fost rareori condamnate de oamenii de ştiinţă. Aceştia erau chiar mulţumiţi că pot dezvolta o serie de studii pe familiile de indigeni, argumentând şi promovând într-o măsură din ce în ce mai mare teoriile rasiale, care au condus ulterior și la ascensiunea nazismului. „A fost o afacere, pur şi simplu capitalism. Indigenii erau dominaţi de privirile vizitatorilor, care îi forţau să aibă un rol ce nu era al lor. Acest rol crea un simbol al raselor. Expoziţiile umane sunt un semn clar al amneziei noastre colective”, a mai spus istoricul francez Pascal Blanchard.

Una dintre poveștile tulburătoare ajunsă în media este cea a lui Oto Benga, un pigmeu adus din Africa în Statele Unite. Adus cu forța în 1906 în SUA, Oto Benga făcea parte din grupul de indigeni expus pentru amuzamentul occidentalilor. După ce a fost văzut de peste 20 de milioane de oameni, Oto este dus înapoi acasă în satul său din Congo. Căutându-şi tribul, acesta descoperă că a fost exterminat în întregime de către soldaţii belgieni. Se căsătoreşte cu o fată dintr-un alt trib, dar în scurt timp aceasta moare din cauza muşcăturii unui şarpe.

Oto Benga a fost apoi alungat de către şeful tribului, care considea că acesta atrage forţele răului. Oto a decis să revină în Statele Unite şi l-a rugat pe cel care l-a adus înapoi să-l ia din nou în America. Inevitabil, este remarcat de alţi oameni de ştiinţă, printre care şi Madison Grant, cel care scrie în 1930 cartea The Passing Of The Great Race, devenită un studiu fundamental pentru Hitler. După ce ajunge din nou într-o grădină zoologică, alături de animale, pentru alţi doi ani, Oto Benga este eliberat şi începe să-şi construiască o nouă viaţă într-un centru de adopţie. Nereuşind să se adapteze, la 32 de ani, s-a sinucis. Povestea sa a devenit una de referință pentru cazurile de abuz rasist.

Totuși, cazurile tragice nu au oprit aceste practici. Pentru că totul era, în fond, despre bani, administratorii de expoziţii concepeau şi reclame pentru a aduce cât mai mulți occidentali la spectacolele cu „sălbatici”. Câteva dintre reclamele vremurilor anunţau: „Trăiesc în păduri, sunt extrem de timizi. Mănâncă aproape cu mâinile goale carnea de pe animalele sălbatice. Sunt cruzi şi au plăcerea să tortureze animalele” sau „Un pigmeu mănâncă 60 de banane la o masă, pe lângă celelalte produse alimentare. Apoi cere şi mai mult”.

Fenomenul grădinilor zoologice umane și-a pierdut din popularitate începând cu anii 1930, însă nu din cauza unei schimbări morale a occidentalilor, ci pur şi simplu datorită apariţiei cinematografului. Ultimele astfel de expoziții sunt consemnate în Belgia, în anul 1958, rămânând mărturii ale cruzimii de care sunt capabile ființele umane.