Puțini sunt cei care își amintesc de Lica Gheorghiu, „prințesa roșie” a altor timpuri, cele de tristă amintire. Cu toate astea ea a existat și, mai mult decât atât, se pare că dorința ei de a deveni vedetă a fost atât de arzătoare încât s-a trecut cu vederea, în cinematografie, inclusiv faptul că nu prea avea talent.
Lica Gheorghiu este fiica cea mare a dictatorului Gheorghe Gheorghiu-Dej, astfel că, luând în calcul „vița nobilă”, este de la sine înțeles că, încă de la început, toate ușile i-au fost deschise.
„O femeie mărunţică, dolofană, cu figura de gospodină banală, cu o voce proastă, fără niciun un pic de talent. Făcea pe fecioara îndrăgostită. Nu avea nimic care s-o recomande pentru un rol în vreun film de pe lumea asta, dar ea voia să fie artistă, vedetă de cinema“, o caracteriza Stelian Tănase.
Așa cum menționam anterior, Lica Gheorghiu a avut noroc să se nască în familia potrivită, mai exact în cea mai de seamă familie din România comunistă. Așadar, ajutată de tatăl său, ea a apucat să joace în „Avalanşa“, „Tudor“, „De-aş fi Harap Alb“ sau „Lupeni ‘29“.
În ciuda faptului că regizorii vremurilor punctau faptul că femeia nu părea să aibă pic de talent, ea a izbândit, chiar dacă temporar, dându-le tuturor nenumărate bătăi de cap. Însă cum nimeni nu avea curajul să se opună, în vremuri tulburi, nu în mod oficial, cel puțin iată că Lica Gheorghiu a ajuns să fie distribuită în filme care, pe alocuri, conțineau fragmente de propagandă comunistă.
Imediat ce a reușit să se împună, fiind netalentată dar „tare-n tată”, așa cum se șoșotea în acele timpuri, Lica Gheorghiu a început, de asemenea, să pretindă ca totul să decurcă așa cum își dorea ea, jucând adesea roluri de fecioară neprihănită atât în filme, cât și în viața reală, cu mici accese de gelozie, îndreptate împotriva colegelor sale tinere și frumoase.
Se spune că, la un moment dat, ar fi vrut să o înlocuiască pe Irina Petrescu, în „Valurile Dunării”.
Totuși, se pare că există și oameni care își amintesc cu o oarecare nostalgie de Lica Gheorghiu, afirmând că aceasta ar fi avut și merite, nu numai defecte. „Eu am colaborat excelent cu Lica la «Tudor», deşi era o fire dificilă în general. Numai pe mine mă accepta lângă ea. Cinematografia îi datorează enorm, în primul rând existenţa studiourilor de la Buftea. Ea dădea ordin să se aducă din Occident tot ce-i ceream noi. Aveam numai cosmetice de cea mai bună calitate. Păi cine îşi mai permite azi să lucreze numai cu Christian Dior? Ţin minte că într-adevăr a întârziat la o filmare, dar s-a scuzat şi a adus nişte platouri uriaşe de prăjituri pentru toată echipa. Iar în materie de machiaj de film am furat meserie de la Hagop Arakelian, cel care a fondat şcoala franceză de profil. Îl adusese tot Lica, la începuturile carierei sale cinematografice“, a povestit Mircea Vodă.