Sunetele ascunse care stau la baza fricii din filmele horror

Stai în cinematograf, este întuneric, cu excepția strălucirii slabe de pe ecran. Nu s-a întâmplat încă nimic înfricoșător, dar vezi o persoană mergând, singură. Simți un sentiment copleșitor de groază. Un zumzet lent, în creștere, murmură peste pași și știi că persoana nu este în siguranță. Poate că simți că nu ești nici tu în siguranță.

Aștepți concluzia inevitabilă, fixat pe ceea ce ai putea vedea, ascultând indicii că un ucigaș sau un monstru este gata să atace – deși nimic de pe ecran nu indică acest lucru. Sursa anxietății tale este evazivă, dar a fost creată cu atenție prin elemente audibile ascunse care păcălesc emoțiile umane, făcându-ți părul să se ridice pe cap. Aceasta este strălucirea a ceea ce face muzica într-un film de groază.

Modul în care compozitorii profită la maximum de instrumentele lor muzicale pentru a induce frica este atât o formă de artă, cât și o știință. Deoarece filmele de groază se bazează pe muzică, compozitorii de partituri de film iau în considerare cu atenție cum să folosească sunetele familiare în moduri neobișnuite; această distorsiune a realității ne tulbură chiar dacă ceea ce auzim este, în multe privințe, ascuns.

Ce să pui în compoziția de carne a sarmalelor ca să iasă mai fragede. Așa umplutura nu va deveni uscată în timpul fierberii

Motivul pentru care caloriferul se montează sub fereastră. Explicația la care nu te-ai fi gândit

Friday 13th

„Sunetul în sine ar putea fi creat de un instrument pe care în mod normal l-ar putea identifica, dar este fie procesat, fie interpretat în așa fel încât să ascundă instrumentul real”, spune Harry Manfredini, a cărui partitură pentru Friday 13th a fost cimentată în genul filmului thrasher al anilor 1980.

Sunetele care ne fac asta nu sunt întotdeauna neobișnuite; dar bubuiturile lor adânci sau țipetele ascuțite semnalează că pericolul este aproape. Strigăturile de animale tulburate, țipetele femeilor și alte sunete neliniare, care sunt zgomote neregulate cu lungimi de undă mari, adesea găsite în natură, au fost folosite în The Shining și în alte filme pentru a crea un răspuns instinctual de frică, așa cum s-a înregistrat în subiecții de test a unui studiu din 2011 organizat de Universitatea din California. Adesea, aceste sunete sunt îngropate în partitura complexă a filmului sau, uneori, ca unde sonore subtile care dau o adrenalină ca un mini roller coaster intern.

Scoaterea unui sunet dintr-un context normal și apoi plasarea lui într-unul nou, mai înfricoșător, poate face acest lucru. În timp ce unele dintre aceste sunete sunt subtile, altele ies în evidență atât de mult încât devin ei înșiși personaje. Oamenii care au văzut Friday 13th au aflat că un sunet specific, un zgomot vocal uman descris drept „ki ki ki ma ma ma” de către Manfredini, înseamnă că ucigașul, Jason Voorhees, pândește în apropiere cu maceta, chiar dacă nu apare pe ecran. Doar știind că Jason s-ar putea afla în camera cu noi ne întărește simțurile și, deși sunetul este vocal, este diferit de unul pe care o persoană l-ar face în mod normal. Când sunetul lui Jason este izolat, auzi respirația într-un ecou; dar muzica din jur și imaginile sângeroase lucrează împreună, aducând zgomotul într-un loc funcțional înfiorător.

Un „sunet” tulburător și ascuns căruia i se acordă meritul pentru speriatul unui public este infrasunetul, un sunet de joasă frecvență care nu poate fi auzit, dar neliniște literalmente ființele umane până la oase. Infrasunetele, care există la 19 Hz și mai jos, pot fi simțite, dar urechile umane încep să audă sunet la 20 Hz. Infrasunetele există în natură și sunt create de vânt, cutremure, avalanșe și sunt folosite de elefanți pentru a comunica pe distanțe lungi. La un volum suficient de mare, este posibil ca oamenii să perceapă un sunet de până la 12 Hz, dar chiar și obiectele obișnuite pot emite infrasunete, lucru pe care unii compozitori de muzică de filme de groază îl folosesc în avantajul lor.

Infrasunetele

Regizorul Gaspar Noe a recunoscut într-un interviu că a folosit în mod intenționat un sunet care a înregistrat doar 27 Hz, chiar peste limita de 20 Hz pentru infrasunete, în filmul său din 2002 Irreversible. Din punct de vedere tehnic, filmul este un thriller de avangardă, mai degrabă decât un horror clasic, dar violența intensă, unghiurile brute ale camerei și imaginile și conținutul tulburătoare l-au făcut să intre în categoria filmelor de groază. Personajele întruchipează latura de monstru a comportamentului uman și se răsfață, ești bombardat cu imagini tulburătoare de violență sexuală, care, în mod înțeles, au provocat controverse, iar coloana sonoră intensifică acest lucru.

„Nu poți auzi, dar te face să tremuri”, a spus Noe. „Într-un cinema bun cu un subwoofer, s-ar putea să fii mai speriat de sunet decât de ceea ce se întâmplă pe ecran.” În Ireversibil, zgomote adânci și un sunet legănat, măcinat de altă lume, crește în volum, determinând spectatorul să se simtă speriat chiar înainte de a începe imaginile extrem de tulburătoare. S-a zvonit și că filmul din 2002, Paranormal Activity, folosește infrasunetele, deși chiar dacă zgomotele profunde din film sunt peste pragul de 20 Hz, oricum par să deranjeze publicul.

Steve Goodman, în Sonic Warfare: Sound, Affect, and the Ecology of Fear, spune că, deși modurile în care sunetul din mass-media provoacă aceste răspunsuri în percepția umană sunt subteoretizate. „Senzațiile abstracte provoacă anxietate din cauza absenței unui obiect sau a unei cauze”, scrie el. „Fără oricare, imaginația produce una, care poate fi mai înfricoșătoare decât realitatea.”

Filmele horror sunt atmosferice

Uneori, utilizarea zgomotelor modificate de la obiectele de zi cu zi pentru a obține un efect asemănător infrasunetelor poate chiar economisi costurile de producție. Christian Stella, care a amestecat partitura filmului cu zombi din 2012 The Battery cu un buget redus, a dezvăluit pe Reddit că „am ajuns să folosesc înregistrări ale transformatoarelor de putere, aparatelor de aer condiționat etc., pe care le-am modulat pentru a le face mai profunde”. O altă parte a echipei de producție a adăugat muzică peste aceasta pentru a crea partitura completă a filmului.

Pentru a manipula publicul, procesul lui Manfredini începe cu vizionarea unui film complet sau cel puțin aproape complet. Pentru a ajuta narațiunea vizuală, își amintește acțiunile, obiectele sau culorile care reapar și creează teme auditive în jurul imaginilor. Mai târziu, el suprapune tonuri, ritmuri și sunete remarcabile pentru a evoca ceva ce am văzut, uneori folosind sunete ca indicii, pentru a conduce narațiunea către altă lume față de cea în care ne aflăm în timp ce strângem canapeaua. Într-un fel, el păcălește publicul făcându-l să creadă că ceea ce vedem este logic pentru povestea în care suntem cufundați și că noi am tras acea concluzie mai întâi.

Când vede o scenă în care crede că un sunet cu efect special ar funcționa cel mai bine, lucrează cu artistul cu efecte sonore, apoi, el echilibrează sunetul de efect cu viziunea sa. „Dacă sunetul lui este un sunet scăzut, s-ar putea să merg sus și invers. Vizual, dacă văd ceva foarte mare, alegerea logică ar fi un sunet scăzut, iar dacă este mic, unul înalt”, spune Manfredini. Aceasta este o abatere de la filmele de groază din anii ’40 și ’50, care s-au bazat pe partituri orchestrale pentru a umple tăcerea. Filmele de groază de astăzi sunt mai atmosferice, făcând filmul să pară mai plauzibil și provocând un sentiment mai direct de pericol.

Când ne uităm la filme de groază, nu suntem simpli spectatori, ci devenim participanți pasivi. În timp ce suntem atenți, devenim la un anumit nivel convinși că suntem alături de personaje, că ne plimbăm într-un colț întunecat sau deschidem o ușă către un loc în care cu siguranță nu ar trebui să fim. S-ar putea să fim în siguranță în living-ul nostru, în timp ce monstrul se apropie în umbră, dar filmul ne face să credem contrariul. Este doar un truc al urechii, totuși, evident. Sper!