Scurt istoric despre relația complicată a României cu mita și corupția

Discuțiile din prezent despre corupție se desfășoară în contextul diverselor sancțiuni și avertismente venite dinspre UE sau alte state din Occident. E căutat un vinovat pe care nimeni nu pare dispus să-l prindă. Poate și pentru că ne este greu să acceptăm că societatea și cultura noastră sunt construite și modelate de acest flagel în multe feluri.

Când vorbim de trecutul mitei și corupției la României, nu se poate să nu ne gândim și la cei care sunt azi gardieni ai moralității, dar care au și ei „a few skeletons in the closet”. De exemplu, corupția din jurul papilor sau vânzarea de indulgențe – bilete spre Rai – au dus la mișcări masive, precum Reforma și Contrareforma, care au încercat în felul lor să corecteze situații existente în societate legate de corupția din jurul celor sfinte. Însă legislația perfectată de-a lungul secolelor a dus la diminuarea acestor fenomene în Apus.

[related]

Estul Europei nu a avut parte de această experiență. O parte din statele de aici sunt de confesiune ortodoxă și nu romano-catolică, iar această parte a populației nu a trăit experiența protestantă sau remodelarea instituției religioase prin Contrareformă. Experiența aceasta aparține doar unor zone precum Polonia, spațiu ceho-slovac, Slovenia, Croația sau Ungaria.

Cum arată Nicoleta Luciu fără pic de machiaj la 44 de ani. Apariție rară pe rețele de socializare înainte de sărbători

Klaus Iohannis întârzie desemnarea premierului. Când va anunța decizia finală

Ortodocșii și musulmanii sunt mult mai afectați, pentru că mita face parte din tradiția lor de secole. De exemplu, în cele două provincii românești, cumpărarea funcției de domn se făcea de la Suleyman Magnificul. Astfel, românii au o tradiție legată de corupție de mult timp.

Chiar dacă foarte mulți vorbesc doar de anii fanarioților, lipsa unei legislații stabile de la o domnie la alta, dar și acordarea de diverse privilegii unor boieri pentru diverse servicii sau pentru loialitate, a dus la slăbirea unei autorități centrale capabile să impună o ordine. Până și Mihai Viteazul a ajuns pe tronul muntean cu bani de la cămătarii greci din Istanbul.

Uciderea acestor creditori este un episod în care domnitorul a încercat să scape de cei care își doreau diverse poziții în divanul său exact pentru a colecta datoria și a se îmbogăți. Uciderea creditorilor a fost un eveniment îndrăzneț, dar imposibil de făcut de toți pretendenții la tron.

Corupția în România n-are doar un singur început (cum ar vrea unii și alții să crezi)

Fenomentul corupției n-a început doar cu fanarioții și să credem asta ar fi o greșeală fundamentală! Cum mai mult de 100 de ani mai devreme fenomenul exista, la fanarioți a fost atins un apogeu.

„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri (fanariotă – n.r.) este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea; atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost-gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara Românească”, a notat Louis Langeron, nobil francez angajat ca ofiţer în armata ţarului pe parcursul războiului ruso-turc dintre 1806 şi 1812, despre români și mersul lucrurilor în societate.

Iată cum descria Langeron „Ministerul de Interne” care trebuia să asigure ordinea şi dreptatea în ţară: „Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte «agă». Uneori, el este cel ce-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15 – 20.000 de ducaţi pe an. Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate câştiga 15.000 de ducaţi într-un an. Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine ştie ce fărădelege pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor”.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a încercat să introducă salarizarea slujbelor. Rezultatul este unul tipic românesc – funcţionarii au încasat atât salariul, cât şi aşa-numitul „havaiet“, adică tot soiul de plocoane şi bacşişuri.

Dionisie Fotino, istoric grec aflat în slujba boierului Constantin Filipescu, consemna în jurul anului 1820 veniturile dregătorilor, precum şi valoarea şpăgilor care asigurau cumpărarea funcţiilor în Ţara Românească: prefectura din Dâmboviţa costa 4.000 de lei, cea din Ialomiţa – 3.000 de lei, cea din Nucşoara – 4.000 de lei, cea din Câineni – 14.000 de lei (zonă de graniţă cu Transilvania, vama fiind până în zilele noastre un loc foarte râvnit de funcţionari).

Vornicul din Ţara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel din Ţara de Jos – 63.000 de lei. Pe lângă aceste ciubucuri, mai intra şi salariul oficial, de la stat, de 500 de lei pe lună.

Până și domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendă chiar ca luptător pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost una cu multe acte de corupţie. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti – o camarilă – cu care storcea finanţele ţării. În ajunul căderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului.

Un exemplu: monopolul fabricării măsurilor şi greutăţilor le fusese încredinţat, fără licitaţie, cetăţenilor străini Lemaître şi Bergman, iar statul român se obliga să-i despăgubească dacă nu-şi vindeau toată marfa! Monitorul Oficial, fabricile de armament, amenajarea albiei pentru râul Dâmboviţa, construirea unor şosele erau alte acțiuni realizate toate fără licitaţii (sună cunoscut?), la preţuri exorbitante pentru stat, de cele mai multe ori spre beneficiul unor străini aflaţi în legătură cu camarila.

Cuza însuși știa cum stăteau lucrurile și știa că ar fi fost răsturnat, dacă nu ar fi găsit o formulă de interese comune între diverși oameni de afaceri și treburile statului: „M-ar fi răsturnat de mult partidele dacă aş fi fost aspru cu toţi care pradă ţara, căci afară de câteva excepţii onorabile, dar netrebuincioase în lucrările ţării, ceilalţi nu caută în drepturile pe care le cer decât mijlocul de a despuia ţara”.

Monarhia care a dus mai departe corupția

„Monarhia salvează România” e o fraza un pic prea uzitată în prezent. Monarhia, și când mulți zic asta au în minte doar domnia lui Carol I, n-a fost lipsită, în România, de petele ei.

Perioada de corupție înfloritoare a fost și în vremea lui Carol al II-lea. Finanțele statului au fost căpușate, iar efectele s-au văzut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial când, de exemplu, armata avea uniforme frumoase de paradă, dar arme din prima conflagrație mondială.

[related]

Anii comunismului, colectivizarea forțată și furtul generalizat – de la stat – a așezat societatea românească pe bazele reperelor pe care se află azi, departe de moralitatea pe care occidentalii ne-o cer.

Ne întrebăm de ce se cere corectitudine și transparență? Nu bunăstarea noastră e prioritară pentru ei. Cred că mai important, din prisma lor, este ca în puncte cheie să fie oameni pe care fie se pot baza, fie îi pot controla. Nu de alta, dar nu ai vrea ca politicianul român să vândă vreunui arab sau rus pământul de sub bazele de la Deveselu sau de la Kogălniceanu.

Conținutul articolelor din secțiunea Opinii reprezintă strict opiniile autorilor textelor și nu reprezintă neapărat poziția oficială a PLAYTECH.ro.