Mașina, în România comunistă: cum era ținut poporul fără benzină

Românii au trăit vremuri aprige înainte de 1989. Una dintre restricțiile impuse de regimul Ceaușescu era achiziționarea facilă a unui automobil. Totodată, nu toată lumea care deținea o mașină avea voie să circule oricând, oricum. 

În comunism, banii nu erau o condiție suficientă pentru ca un român de rând să dețină o Dacia sau un Aro înainte de anul 1989. Căci, despre alte mărci de automobile, nici nu poate fi vorba. De exemplu, mașina fabricată la Câmpulung se putea obţine doar cu aprobare de la Partid și multe dintre aceste acte se vindeau pe „sub mână”.

Cine voia să aibă o Dacia se înscria pe o listă de așteptare, iar timpul necesar obținerii ei putea fi și de patru sau chiar cinci ani. E drept însă, prin „intervenții”, o mașină putea fi cumpărată imediat pe o sumă cel puțin dublă.

Degeaba aveai mașină în comunism, nu circulai când voiai

Din dorința de a economisi la bugetul de stat, comuniștii au găsit în anul 1981 o soluție pe cât de inedită pe atât de absurdă. Au decis ca mașinile să circule alternativ duminica. Criteriul era ciudat. Automobilele care aveau ultima cifră a numărului de înmatriculare cu soţ circulau o duminică, cele care se terminau în cifră fără soț mergeau următoarea duminică.

Celebrul folkist Marius Bațu a murit la 65 de ani. Artistul a suferit un infarct înaintea unui concert

Ce schimbări aduce aderarea deplină la Schengen pentru români și economia țării

Existau însă și excepții de la această regulă. Puteau să circule liber doar autoturismele care aveau numere cu 12-B, cele cu TC, CD (Transport Consular şi Corpul Diplomatic – n.r.), numere galbene, adică de stat. Neoficial, circulau liber cei cu numere din trei cifre, cel mai probabil șefi în Partidul Comunist Român. Cei mai curajoși aveau chiar două numere, evident, unul fals, și le schimbau în funcție de necesități.

Chiar dacă aveai mașină în comunism, era mai greu cu benzina

Combustibilul era o adevărată problemă în Republica Socialistă România. Din anul 1980 și până în 1985, benzina s-a tot scumpit. Ceaușescu a decis atunci să o raționalizeze. Cum? Simplu. Fiecare român primea 40 de litri în Bucureşti, 17 litri în judeţe pe lună.

Astfel s-a ajuns la situații umilitoare. Erau cozi imense pentru benzină. Totodată, erau oameni care stăteau la rând, dar nu circulau. Ei strângeau benzina în canistre, o depozitau pe balcon sau în subsol şi o vindeau la negru. Traficul acesta se întâmpla și în autobaze sau pentru cei care erau șoferi de tractoare, autobuze sau camioane.

Ceaușescu, un dictator înnebunit după automobile

Într-o țară în care transportul rutier era pe butuci, Nicolae Ceaușescu era persoana care putea avea ce mașină voia și când dorea. Pe unele dintre mașini dictatorul le-a primit cadou, altele au fost fabricate special pentru el. Ba mai mult, politicianul, care nu avea studii în domeniu, s-a implicat în procesul de fabricare al anumitor modele de Dacia și Aro.

Mașina preferată a lui Nicolae Ceauşescu a fost o Dacia 2000, denumită în popor „Tovarășa”. Aceasta ascundea sub capotă un motor de 2.200 centrimetri cubi şi 116 cai putere și avea niște dotări ieșite din comun pentru anii ’80: cutie automată în trei trepte, pilot automat cu comenzi pe volan, geamuri electrice, închidere centralizată și aer condiționat.

Dictatorul a mai deținut un Khodro Paykan. Acesta a fost primit în dar de Nicolae Ceaușescu în anul 1974 de la conducătorul Iranului. În prezent, zace abadonată pe străzile Capitalei.

Nicolae Ceaușescu s-a mai bucurat în vizitele oficiale de o limuzină ARO 304/306 construită în patru exemplare. Limuzina era dotată cu aer condiționat, avea piele la interior și trapă electrică pentru ca dictatorul și soția sa să salute mulțimea adunată să-l întâmpine. După Revoluție, cele patru ARO 304/306 au intrat în dotarea SPP-ului care le-a scos la licitație în anul 2002.

Tovarășul a mai fost văzut pe bancheta din spate a unui Buick Electra, cadou primit în 1976 de la președintele american Richard Nixon. Președintele nu a fost însă foarte atașat de produsul american care a ajuns în urmă cu câțiva ani pe mâinile unui colecționar român.