Ultima poezie a lui Adrian Păunescu, publicată exclusiv la 11 ani de la moartea sa VIDEO

Adrian Păunescu își dădea ultima suflare pe data de 5 noiembrie 2010, la vârsta de 67 de ani, la Spitalul de Urgență Floreasca din Capitală, unde fusese internat cu probleme renale, hepatice și cardiace. La 11 ani de la decesul lui, a fost publicată ultima sa poezie.

Ce poezie a fost publicată la 11 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

Adrian Păunescu a devenit un simbol al României, iar moartea lui a lăsat în urmă foarte multă suferință. La 11 ani de la decesul lui, fiul său, Andrei Păunescu, a publicat ultima sa poezie, dar și ultima filmare cu acesta, chiar de pe patul de spital.

„Ultima poezie a lui ADRIAN PĂUNESCU și ultima sa filmare. Versurile i-au fost dictate lui Andrei Păunescu, care a realizat și filmul în ziua de 31 octombrie 2010 în jurul orei 16.45 la Spitalul de Urgență Floreasca din București.

Orice alte poezii sau texte care circulă și despre care se afirmă că ar fi cele din urmă scrise de poet sunt doar falsuri grosolane. Poemul este semnat de autor în stânga documentului. A fost și ultima sa semnătură.

În dimineața de 5 noiembrie 2010, Adrian Păunescu se stingea din viață, la 67 de ani (n. 20 iulie 1943)”, se arată în descrierea videoclip-ului cu poezia lui Adrian Păunescu.

Ultima filmare cu Adrian Păunescu. I-a dictat versurile poeziei fiului său

Videoclip-ul postat pe Youtube și pe rețelele de socializare îl prezintă pe Adrian Păunescu recitându-și ultima poezie pe data de 31 octombrie 2010, când se afla la Secția de Cardiologie din cadrul Spitalului Floreasca din București.

Ultimele sale cuvinte au fost dezvăluite într-o perioadă dificilă pentru România:

„DE LA UN CARDIAC, CORDIAL
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.”