Ultima imagine cu Nicolae Ceaușescu în viață. Secretele acestei fotografii întrec orice s-a spus până acum despre dictator

Ultima imagine cu Nicolae Ceaușescu în viață ascunde o poveste cutremurătoare pe care ar trebui să o știe toți românii. Secretele acelei fotografii au fost dezvăluite de un martor al evenimentelor din decembrie 1989 de la București. Acea imagine a surprins ultima încercare a dictatorului de a se mai adresa mulțimii scăpate de sub control. A fost ultima imagine cu dictatorul în viață și în libertate.

Ultima imagine cu Nicolae Ceaușescu în viață, văzută prin ochii unui copil

Începutul sfârșitului lui Nicolae Ceaușescu și a camarilei sale comuniste a fost pe 22 decembrie 1989. Oamenii n-au mai ales să-l huiduie în propriul sine, după perdele sau cu fața în perne, ci chiar în fața sediului Comitetului Central al PCR. Românii de la București, o parte din ei, i-au arătat dictatorului adevărata față.

Atunci, pentru prima dată, Ceaușescu a văzut că nu-l iubea niciun român. Atunci, a văzut cruntul adevăr care l-a bulversat și panicat. În acea tulburare și explozie de sentimente, soții Ceaușescu au devenit marionetele celor s-au dat de partea poporului pentru că știau că tot acest popor avea să-i răsplătească mai mult decât ar fi trebuit: cu funcții în conducerea statului.

În mijlocul mulțimii, însă, se petreceau lucruri incredibile, pe care martorii acelor evenimente, de la copii, până la oameni mai în vârstă, nu le vor uita niciodată. Fotografia despre care-ți vorbesc a fost realizată chiar cu câteva minute înainte de fuga soților Ceaușescu de pe acoperișul sediului CC al PCR cu un elicopter.

Ultima imagine cu Nicolae Ceaușescu în viață și povestea ei tulburătoare

Această fotografie, devenită istorică, a fost realizată de fotograful Ilie Bumbac. Este ultima imagine cu dictatorul în libertate. Peste doar câteva zile, avea să fie pus la zid și ciuruit de gloanțe. Povestea din spatele acestei fotografii, însă, a fost spusă de Cornel Brad, martor al acelui moment.

„Cea mai «nefăcută» fotografie a mea e de atunci de când am avut cel mai mare curaj din viață, din 22 decembrie 1989. Soră-mea mă trimisese după țigări, iar eu ajunsesem din Floreasca taman în mijlocul intersecției dintre Eva și Grădinița, cu un mare nod al lui Adam în gât. Aveam 15 ani, nu aveam gpslocationul activat, dar parcă ajunsesem la poarta iadului comunist, trasat de militarii care protejau clădirea C.C. al P.C.R.”

Cornel Brad a pornit în acea zi în aventura vieții lui. Era precum un erou copil din mai multe romane celebre ale literaturii universale, care dădea piept, pentru prima dată, cu adevărata față a adulților.

„Ajunsesem față în față cu uniforme verzi și uniforme albastre, cum nu mai văzusem niciodată. Soldații din ele erau aliniați cu armele la vedere, între tanchetele lor colțuroase, cum nu mai văzusem niciodată, și oameni cu o furie mocnită, cum nu mai văzusem niciodată […].”

Ultima imagine cu Nicolae Ceaușescu: fotografia „nefăcută” care va rămâne în istorie

În 1989, copiii n-aveau telefoane inteligente în buzunar, pe care să le folosească la imortalizarea unor momente ori să-și facă selfie cu ultimele clipe de libertate ale dictatorului, ca să-l pună pe Instagram. N-aveau nici camere foto specializate. Memoria lor era singurul „aparat” care a surprins o poveste.

„[…] Fotografia mea a rămas nefăcută dintr-o seamă de alte motive. În primul rând, alergam tare și tremuram de frică. Lângă Ateneu alunecasem pe niște pete mari de motorină. M-am întrebat dacă muriseră acolo oameni după mitingul din 21. Dacă spălaseră sângele lor cu motorina aia? Orice era posibil după ce auzisem la Europa Liberă că se întîmplase în Timișoara, după data de 16. Dacă după Ateneu, la Cina, ne așteaptă soldați mai răi decât cei depășiți? Ne vor împușca? Ne omoară? E ultima cină? Ne arestează doar? Tata era nomenclaturist. O să-mi zică oare acasă: «Așa educație ți-am dat eu ție?».”

Cornel Brad era copilul de 15 ani, probabil unul dintre puținii care a reușit să fie atât de aproape de dictator, dar, cu siguranță, singurul care a văzut pe chipul lui alte sentimente decât bucurie și mândrie:

„[…] Am alergat până când am văzut ușile alea mari ale CC-ului închise. Am ridicat ochii și toată fațada acceea mi-a apărut și mai uriașă. Nu mă apropiasem niciodată atâta. M-am oprit pentru că doar un ceva mișca pe întreaga fațadă: Ceaușescu. Mic, negru cu gri, aplecat spre noi peste balustrada balconului, forma un bust similar cu cel din omniprezentele tablouri ale propagandei, numai că acum era agitat și înspăimântat. țînea într-o mînă o portavoce și gesticula cu cealaltă. Părea dornic de un nou discurs care să nu fie ultimul. Devenise nesemnificativ și, cu siguranță, nu era conștient de ce se urma să i se întîmple. Asta aș fi vrut să fotografiez.”