Spaima criminalilor și a hoților. Povestea comisarului Alimănescu, cel mai dur polițist din istoria României

„Dibaci mânuitor a tot soiul de arme, tintaş fara de pereche, iar pe deasupra dotat cu un mare curaj, era şi de aşteptat ca în scurt timp cei mai temuti banditi sa-i cada victime”, spunea unul dintre articole.

Cine era Eugen Alimănescu și cum a ajuns un justițiar de temut

Eugen Alimănescu s-a născut pe 26 iulie 1916, la Slatina. A ajuns în București după ce s-a angajat într-o firmă pe funcția de contabil.

Elena Cârstea, de nerecunoscut la 63 de ani. Cum arată acum, , la 17 ani de când s-a mutat în America

Cum arată Ștefan Hrușcă acum, la 67 de ani. Artistul este de nerecunoscut

EA este una dintre cele mai importante femei din politica românească! O recunoști?

Aoleu, Antonia dă COD ROȘU! A înnebunit pe toată lumea cu ultima apariție! Cum s-a lăsat pozată după ce a renunțat la sutien

Ulterior, a fost făcut sergent în armată și a fost trimis chiar pe frontul din URSS. Pentru curajul său a fost recompensat, apoi a ajuns polițist unde a avut rezultate remarcabile. Se spune că în foarte scurt timp, aproximativ patru luni, a prins 1.000 de persoane certate cu legea.

A observat, însă, foarte repede că nu are sprijinul colegilor, mulți dintre ei fiind corupți. La fel ar fi fost și judecătorii care-i scăpau repede pe cei prinși de Alimănescu. Așa că a decis să-și facă singur dreptate.

Cum îi voia dispăruți pe cei care încălcau legea, a început să aplice metode neortodoxe.

„Eugen Alimănescu a găsit o metodă radicală de a scăpa Bucureştii de infractori. Cum îi prindea, el nu-l mai aresta. Îi împuşca pe loc. După care făcea raport că individul încercase să fugă de sub escortă, că nu se supuse la somaţii, că ripostase cu arma în mână şi aşa mai departe”, potrivit lui Traian Tandin, care a scris volumul Cazuri judiciare celebre

Eugen Alimănescu și Brigada Fulger

Pentru a-și duce la capăt planul de a-i prinde pe răufăcători, Eugen Alimănescu și-a înființat propria echipă – Brigada Fulger.

„De la o vreme, cronicile noastre politiste, în cari inainte îşi găseau loc, – pe una, doua sau trei coloane, – drame sentimentale, mici amoruri, cari sfârşeau fie pe patul unui spital, fie la morga, furturi marunte sau câte-un foc pe ici, pe colo, au devenit adevarate reportagii de razboi si pe drept cuvant pentru ca ele oglindesc desfăşurarea unor lupte îndarjite, ce se duc între bandiţi şi politişti, aceştia din urmă fiind în plină ofensivă, conduşi de cel mai cutezator politist pe care l-a avut candva Capitala: seful-poliţai Eugen Alimanescu”, scriau jurnaliștii de la Universul.

Ziarele acelor vremuri îl adorau pe Alimănescu și, mai mult, publicau pozele făcute de acesta, în care se lăuda cu prada:  „Bandiţi ucişi în lupta cu Brigada Alimănescu”, scria justițiarul pe o pancartă pusă lângă cei pe care-i omora.

Jaful de la Banca Națională, din Brașov, a arăta din nou dibăcia lui Alimănescu. Brigada sa a fost însărcinată cu prinderea hoților, care reușiseră să plece cu un milioan de dolari și cu 300 de cocoșei de aur.

Alimănescu a organizat o ambuscadă și i-a făcut pe cei doi spărgători să se împuște reciproc.

Printre cei care au intrat pe mâinile polițistului se numără și Iancu Berilă, un criminal al vremurilor cu zeci de victime la activ. El a fost prins de Alimănescu în 1947.

Eugen Alimănescu, cel mai dur polițist român

Metodele lui Eugen Alimănescu erau discutabile, dar dădeau roade.

„Pentru descoperirea infractorilor, foloseşte cele mai barbare metode de tortură ca: spânzurătoarea, le leagă la picioare ziare apoi toarnă petrol şi le dă foc, şi alte metode bestiale, schingiuind oamenii fără a ţine seama dacă sunt vinovaţi sau nu, făcându-i ca în timpul torturilor să declare lucruri ce nu le aparţin”, se arată în scrierile vremurilor.

Pentru succesul său profesional, comuniștii au încercat să-l recruteze. Și ar fi reușit să-l folosească la eliminarea disidenților, dar ulterior, după ce s-a apucat de contrabandă, e devenit el însuși ținta comuniștilor.

Din 1948, a început să fie urmărit, iar comuniștii doreau să-l elimine. Într-un final, a fost condamnat la muncă la Canal. A fost, însă, mutat repede pentru că ceilalți deținuți fuseseră prinși chiar de el.

A fost dus la Ocnele Mari, apoi la Midia și a fost eliberat după doi ani de zile. În libertate, însă, după o perioadă i s-a înscenat o delapidare și a ajuns din nou pe mâna Miliției.

A fost transportat cu trenul spre Ziminicea și a murit în condiții suspecte chiar în timpul acelui drum. Varianta autorităților a fost că a fost împușcat în timp ce încerca să fugă, dar realitatea ar fi că autoritățile l-au executat.