România a fost bombardată de americani și aliați, iar moartea și groaza au năvălit peste țară cu o furie apocaliptică în august 1944. Până în aprilie 1944 România a fost ocolită de cel de-al doilea Război Mondial, însă pe data de 4 aprilie inevitabilul s-a produs.
Moartea și groaza au năvălit peste orașele României, pe 4 aprilie 1944, cu o furie apocaliptică, răvășindu-le pentru totdeauna. La acea dată a început bombardarea masivă și sistematică a României de către puterile aliate.
Atacul nu a încetat decât odată cu întoarcerea armelor, la data de 23 august 1944. Impactul asupra populației țării a fost similar cu al teribilului seism care avea să lovească România 33 de ani mai târziu, la 4 martie 1977.
Dimensiunea socială a dramei de la bombardamentele aliaților este cea care nu trebuie niciodată uitată. Atunci, românii și-au regăsit solidaritatea și s-au confruntat cu propriile slăbiciuni.
De asemenea, și-au descoperit bunătatea, dar și puterea de a se iluziona. Nenorocirea clipei i-a forțat să fie așa cum erau ei de fapt: unii frumoși, săritori, solidari și vizionari, alții, de-a dreptul incalificabili. Din aprilie și până în august, atât cât au durat bombardamentele, a fost o solidaritate temporală comemorativă, care a ținut 137 de zile.
Alături de cel de-Al Treilea Reich, încasând pedeapsa de a-i fi aliată, a fost, până în august 1944, și România antonesciană. În timp ce la trecerea Prutului și până la Nistru Aliații puteau tolera prietenia și frăția de arme româno-germană, imediat după începerea asediului Odessei lucrurile s-au schimbat complet. România a devenit țintă a Puterilor Aliate și era tratată ca parte a Reichului.
Astfel, României i-a venit rândul să fie bombardată în clipa în care a intrat în raza de acțiune a Aliaților. Nedând niciodată cu adevărat înapoi, americanii se apropiau temeinic de „burta moale a crocodilului”, metafora favorită a lui Sir Winston Churchill, prin care desemna vulnerabilul sud al Europei, apărat de soldații nedornici de luptă ai lui Mussolini. Atacul a fost dat pornind dinspre Africa, unde debarcaseră americanii în noiembrie 1942.
Au urmat bombardamente ale Aliaților într-un ritm îngrozitor. Doar în luna aprilie au avut loc 10 bombardamente de zi: București (4 aprilie), Ploiești (5 aprilie), București și Ploiești (15 aprilie), Brașov și Turnu-Severin (16 aprilie), București și Turnu-Severin (21 aprilie), București și Ploiești pe 24 aprilie – și un bombardament experimental de noapte, 15-16 aprilie, la Turnu-Severin.
Piloții români au intrat în lupta de apărare a țării cu sufletul greu al gladiatorilor, nevoiți să-l salute pe cel ce-i trimite la moarte și fără a putea spera la mai mult decât la a mai rămâne macar o zi în viață.
Piloții și-au apărat cât au putut onoarea, sacrificându-se într-o luptă inegală, dar au făcut-o cu gândul la familiile de la sol, deseori murind eroic. De cealaltă parte, americanii și britanicii știau că luptă de partea binelui. Le era frică de moarte, dar le era mai simplu așa.
Lupta lor avea să fie apreciată de toate popoarele libere din lume. Un singur aspect nu le dădea însă Aliaților confortul psihologic de a fi pe de-a întregul cavalerii umanității. În bombardamentele pe care le puneau la cale aveau să moară mulți nevinovați.
Atacul de la 4 aprilie asupra Bucureștiului a fost executat cu 313 bombardiere escortate de 119 avioane de vânătoare. Obiectivul misiunii a fost ”the marshalling yards at Bucharest, Romania”, adică atacul asupra Gării de Nord. Bombardamentul a venit la două ore după ce bucureștenii încheiaseră un exercițiu în caz de răboi. La auzirea sirenelor nu s-au mai pitit. Astfel, la ora 13:30, ora când primele bombardiere au apărut deasupra Bucureștiului, oamenii au ignorat complet sirenele, sătui de atâtea exerciții.
Bombele au ucis oameni aflați pe străzi dar și lucrători din atelerele CFR. Atacatorii au numărat ca obiective distruse 1.000 de vagoane, o gară, un depou de locomotive, un triaj, o uzină de producere a curentului, rezervoare de combustibil şi câteva clădiri industriale.
Interpretând greşit fotografiile bombardamentului, Ira Eaker, comandantul suprem al forțelor aeriene aliate din Mediterana, i-a mărturisit îngrozit lui Hap Arnold, comandantul suprem al forțelor aeriene ale SUA că ”Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate”.
Oficial, în acea zi au murit 2.942 de oameni şi au fost 2.416 răniţi.
Continuarea articolului pe historia.ro.