Cu aproape un mileniu în urmă, în atmosfera Pământului a avut loc o schimbare majoră: un nor gigantic de particule bogate în sulf s-a răspândit în stratosferă. Se spune că atunci, cerul a fost întunecat timp de cel puțin câteva luni de zile. Luna a dispărut de pe cer. Oamenii s-au înfricoșat.
În jurul anului 1110, Luna a dispărut de pe cer. Știm că acest eveniment a avut loc deoarece cercetătorii au forat și au analizat carote de gheață, probe prelevate din adâncurile ghețarilor, care au reținut aerosoli de sulf produși de erupțiile vulcanice care au ajuns în stratosferă și s-au depus la suprafață.
Gheața poate să rețină dovezi ale diverselor evenimente pe perioade incredibil de lungi, însă stabilirea datei exacte când s-a produs un fenomen care apare în straturile unei carote de gheață a rămas inclusiv până în prezent o chestiune dificilă.
Oamenii de știință au presupus că depozitul sulfuros a fost lăsat de o erupție majoră, declanșată în 1110 de Hekla din Islanda, un vulcan numit și „Poarta către Iad”. Deoarece gheața se numără printre cele mai reprezentative indicii de depunere de sulfat din ultimul mileniu, ipoteza pare plauzibilă.
„Din datarea carotei de gheață, s-a concluzionat că a fost vorba despre o depunere de sulfat care începe la sfârșitul anului 1108 sau la începutul anului 1109 CE și care persistă până la începutul anului 1113 CE în înregistrările din Groenlanda”, a spus paleoclimatologul Sebastian Guillet de la Universitatea din Geneva, Elveția.
După ce un nor gigantic de particule bogate în sulf s-a răspândit în stratosferă, Luna a dispărut de pe cer cel puțin câteva luni de zile. Specialiștii au cercetat documentația istorică, căutând înregistrări ale unor eclipse lunare ciudate, care ar putea corespunde ceții stratosferice a unor evenimente eruptive majore.
Fenomenele optice spectaculoase, asociate cu aerosolii vulcanici de mare altitudine, au atras atenția cronicarilor încă din cele mai vechi timpuri.
„Luminozitatea declanșată în urma eclipselor lunare poate fi folosită atât pentru a detecta aerosoli vulcanici în stratosferă, cât și pentru a cuantifica adâncimile optice stratosferice în urma erupțiilor mari”, spun specialiștii.
Conform înregistrărilor NASA bazate pe retrocalculul astronomic, șapte eclipse totale de Lună ar fi putut fi observate în Europa în primii 20 de ani ai mileniului trecut, între 1100 și 1120 d.Hr. Unul dintre aceste fenomene a avut loc în luna mai 1110, potrivit unui martor care a scris despre eveniment.
„În cea de-a cincea noapte din luna mai a apărut Luna strălucind seara, iar după aceea, încetul cu încetul, lumina ei s-a diminuat, astfel încât, imediat ce s-a făcut noapte, s-a stins cu totul, încât nu s-a văzut nici lumina, nici globul, nici nimic din ea”, se arată în Peterborough Chronicle, potrivit cercetătorilor.
După câteva secole de la eveniment, astronomul englez Georges Frederick Chambers a explicat că eclipsa, fiindcă un astfel de fenomen a avut loc în 1110, a fost una neagră, adică una în care Luna devină complet invizibilă, în loc să strălucească.
Studiile recente, publicate în Scientific Reports, spun că, deși evenimentul este bine cunoscut în istoria astronomiei, cercetătorii nu au suferat vreodată că acesta ar fi putut fi cauzat de prezența aerisolilor vulcanici în stratosferă.
„Nicio dovadă a vălului de praf vulcanic, cum ar fi o atenuare a Soarelui, străluciri crepusculare roșii și/sau aureole solare roșiatice, nu a putut fi găsită în timpul investigațiilor noastre pentru anii 1108-1110”, au spus cercetătorii.