Mihai Eminescu, geniul poeziei românești, rămâne o figură emblematică a culturii naționale, însă viața sa a fost plină de momente mai puțin cunoscute. Născut la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, Eminescu a marcat literatura română prin operele sale inegalabile, dar și printr-un destin tragic și complex.
Eminescu a scris poezie până la finalul vieții sale, chiar dacă sănătatea precară îl împiedica să-și continue activitatea literară în ritmul obișnuit. Ultimele sale poezii, „Viața” și „Stele în cer”, au fost descoperite într-un carnet găsit în buzunarul halatului său ponosit, după moarte. Pe 15 iunie 1889, Eminescu și-a dat ultima suflare în Casa de sănătate a medicului Alexandru Șuțu din București, pe strada Plantelor. Cuvintele sale de adio, „Sunt năruit”, rostite în fața medicului de gardă, rămân o mărturie sfâșietoare a suferinței poetului.
În spatele multora dintre poeziile sale celebre se află povești de dragoste intense. Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca, a fost sursa de inspirație pentru poemul „Pe lângă plopii fără soț”. Eminescu s-a îndrăgostit de ea după ce a întâlnit-o la seratele literare organizate de Titu Maiorescu. Cleopatra locuia pe strada Cometa, împodobită cu plopi pe care poetul i-a numărat și i-a găsit „fără soț”.
De asemenea, relația tumultuoasă cu Veronica Micle a marcat profund viața poetului. Pasiunea lor a fost deosebit de intensă, iar în 1879, Veronica a pierdut copilul pe care îl purta, un moment care a lăsat răni adânci în sufletul ambilor.
Puțini știu că Mihai Eminescu era un pasionat al sporturilor. În copilărie și adolescență, a excelat la înot, iar prietenii săi afirmau că era capabil de acrobații spectaculoase în apă. Fotbalul era o altă plăcere a sa, deprinsă de la profesorul Aron Pumnul în perioada petrecută la Cernăuți. Totuși, pasiunea sa principală rămânea lectura. Poetul se încuia adesea în cameră, citind zile și nopți fără oprire. Această obsesie pentru cunoaștere îl făcea să uite de aspectele cotidiene, trăind deseori în condiții de neglijență extremă.
Eminescu avea o personalitate complexă, marcată de oscilații între stări de entuziasm și melancolie profundă. Spre finalul vieții, sănătatea sa mintală s-a deteriorat. În 1883, poetul i-a cerut lui Titu Maiorescu să îl ajute să se călugărească, sperând să găsească pacea sufletească într-o mănăstire. Totuși, această dorință nu s-a materializat, iar Eminescu a fost internat ulterior în diverse instituții medicale.
Din mărturiile contemporanilor săi aflăm că Eminescu era un fumător înrăit și un consumator pasionat de cafea. Nu era mare băutor, dar putea petrece o noapte întreagă cu un singur pahar de bere sau vin. De asemenea, își declama poeziile cu voce tare și avea un stil aparte de a lucra, combinând creația cu mișcarea constantă prin cameră.
De-a lungul timpului, moartea lui Mihai Eminescu a generat controverse. Oficial, poetul a fost diagnosticat cu sifilis, dar studii mai recente sugerează că ar fi suferit de ateroscleroză și tulburări bipolare. Tratamentul greșit cu mercur, asociat cu viciile sale și o personalitate consumată de pasiune și suferință, a contribuit la sfârșitul său prematur, la doar 39 de ani.
Pe lângă creația literară, Eminescu era cunoscut și pentru spiritul său patriotic. Salutul său emblematic, „Trăiască nația!”, era o expresie a devotamentului față de poporul român. Prietenii săi îi răspundeau cu entuziasm, iar replica poetului venea prompt: „Sus cu dânsa!”.
Astăzi, Mihai Eminescu rămâne un simbol al culturii române, un geniu complex al cărui destin tragic continuă să inspire și să emoționeze generații întregi.