Există o lungă istorie a urmăririi stelelor în scopul planificării diverselor evenimente. Oamenii au folosit cerul ca pe un calendar încă din Egiptul Antic, când s-a văzut ca un semn al iminenței inundații anuale a Nilului, iar călătorii de asemenea, folosind cerul ca pe o busolă și urmând stelele.
Planetele reprezintă numai unul dintre multele lucruri din lumea naturală la care au apelat oamenii pentru a găsi răspunsuri la gândurile care nu le dădeau pace de-a lungul anilor. Arta rupestră e dovada că ei au avut încă de atunci idee că animalele și lucrurile pot fi împregnate ca un fel de spirit care are apoi o influență asupra lor. Acest fapt a curs înspre divinație. Încă din vremea Antichității a existat o formă de astrologie.
În China antică, de pildă, nobilii priveau eclipsele solare ca semne ale unor vremuri bune pentru împăratul lor. Sumarianii și babilonienii au avut multe practici de divinație până la jumătatea mileniului al II-lea î.Hr. Ghiceau în petele de pe ficat sau măruntaieie animalelor și urmăreau poziția planetelor și a stelelor pe cer pentru a ține evidența locului în care se aflau zeii.
Vechii egipteni au pus umărul la ideea că modelele create de stele constituiau constelații prin care soarele pare să se miște în momente din an. Totuși, se crede că toate aceste idei au fost puse cap la cap în perioada în care Alexandru cel Mare a cucerit Egiptul, în jurul anului 330 î. Hr, moment în care grecii au ajuns la ideea de divinație care folosește planetele.
Astfel, s-a ajuns la crearea semnelor zodiacale așa cum sunt cunoscute astăzi. În acea perioadă a Greciei Antice au apărut cele 12 semne stelare ale zodiacului pe care le știm acum. Ele au fost numite după constelații și corelate cu date bazate pe relația aparentă dintre plasarea lor pe cer și Soare. De altfel, și cuvântul ”zodiac” provine din greacă.