Cristina Neagu sau piesa fără de care nu se poate (Editorial)

N-am să mă apuc acum să fac înmormântare la înfrângere, cum nu mă veți vedea vreodată că voi face nuntă la victorie. Eu sunt, de obicei, ăla care strică fun-ul când toată lumea se bucură în vestiar. Piticul morocănos. Grinch. Cum vreți domniile voastre. Doar că, atunci când vine vorba despre handbal, am acest echilibru, fragil ce-i drept, dar echilibru.

Cristina Neagu sau piesa fără de care nu se poate

Și-mi place să fiu eu aia care vede partea plină a paharului, de fiecare dată când hoarda de talentați și megapricepuți în de toate, de la arbitraj, la dublu dribling sau efectul Maricel Voinea, sare ca uliul să le scoată ochii fetelor pentru înfrângere. Sigur, fiecare e liber să arunce cu ce vrea. Eu, nu. Pe mine nu mă lasă știți ce? Conștiința. Recunoștința. Pentru că da, dacă e să mai respirăm prin aerul ăsta al elitelor lumii, o mai facem doar pe ici, pe colo. De pildă, prin handbalul feminin care se încăpățânează să nu-și urmeze suratele pe toboganul istoriei, în epoca asta a capitalismului sălbatic, și trăiesc, domnule, trăiesc și ne mai hrănesc cu emoție în stare pură.

Dincolo de frustarea generată din faptul că am început cu stângu-n dreptul și am pierdut când puteam să câștigăm, eu zic să-i spunem un mare bravo Dumanskăi. Știți, fata aia din poartă a avut un procentaj al paradelor de peste 40 la sută… Iar la Cristina Neagu, într-unul dintre cele mai slabe meciuri ale ei la națională, tot am numărat 5 pase decisive și trei goluri.

Oh, da, puțin, puțin, pentru că cine este Cristina Neagu? Ei, exact aici am vrut să vă aduc. Chiar, cine este Cristina Neagu. Vreți statistici? Wikipedia? Cifre? Cutare? Nu. Pentru că le știm cu toții, dar a naibii nație de nerecunoscători ce suntem, ni se pare că… ni se cuvine. Ba în loc să-i spunem sărut mâna că ne-a adus acolo unde nu ne-a dus nici Simona Halep- o rog să nu se supere!, noi îi numărăm leafa de la CSM și dăm cu barda-n Firea că i-a dat bani din banii noștri și de-aia n-avem noi apă caldă la bloc. Epic.

Ne striga Hagi la un moment dat că nu vom mai avea o altă Generație de Aur și ar trebui să le facem statui. De acord. Și ce dor îmi este să ne mai certe puțin, oricine, cu rezultatele pe masă.    Dar dacă lui Hagi and company ar trebui să le facem statui, vă întreb, cu Cristina Neagu, aleasă de patru ori cea mai    bună handbalistă a lumii, ce să facem? Să o canonizăm?

Revenind puțin din sfera bombasticelor procedee de stil, stați liniștiți, că și dacă ar fi așa, Cristina n-ar dori, la cât bun simț are această fată. Dar sunt convinsă că și-ar dori un pic mai multă susținere de la ai ei. De la noi. Puțin mai mult respect. Cât despre cei care încep deja să comenteze că dacă nu e refăcută, dacă nu și-a revenit sută la sută după Covid, de ce a mai mers în Danemarca, le spun doar atât. Să se uite puțin la frica pe care o inspiră Neagu adversarilor care-și sacrifică om și își fac întreaga strategie în funcție de ea, indiferent că-i merge sau nu-i merge jocul.

Cristina trebuie să meargă cu echipa națională și într-un picior, și într-un deget, și-ntr-o unghie. Pentru liniștea echipei noastre și pentru spaima bagată în rivale. E pentru ei, dacă vreți, forțând un pic comparația, un fel de El Cid Campeador. Short note: legenda spune că după ce s-a dus vestea că Cidul este mort, maurii au dat năvală peste spanioli ca să-i cotropească. Dar spaniolii ce s-au gândit? Să-l urce pe decedat pe cal, legat bine în șa cu proptele, cu sabia în mână, și să-i dea drumul la vale. Norocul a făcut că o rază să-i pice direct pe coif, și la vederea mortului înviat, maurii au rupt-o la fugă. Și au pierdut meciul. End of story.