Cei mai puternici daci care au stăpânit Imperiul Roman. Secretele istoriei pe care toți românii le-au uitat complet

Republica și Imperiul Roman au supraviețuit timp de secole în ciuda amenințărilor iminente din partea diferitelor popoare aflate la granițele teritoriului lor. Războaiele, jafurile, înțelegerile și alte acorduri diplomatice erau frecvente în întreaga lume romană. Cercetătorii contemporani au făcut analize aprofundate ale unor războaie și conflicte. Cu toate acestea, multe dintre ele rămân slab analizate, având în vedere selecția redusă de documente de epocă și anchetele ulterioare. Conflictele dacice sunt un astfel de exemplu. Acestea au apărut sub domnia lui Domițian și au fost încheiate de Traian.

Amenințarea Daciei pentru Imperiul Roman

Nu se știu motivele reale ale împăratului Domițian, sau ale lui Traian, de au decis să atace ținutul dacic. Dar, o varietate de motive îi determină pe unii să creadă că romanii s-au simțit amenințați de daci.

Romanii au atacat Dacia din cauza avantajului militar, politic, strategic și economic al acesteia din urmă.

Sursele antice, dovezile arheologice și dezbaterile academice demonstrează că amenințarea dacilor a fost motivul principal pentru care fiecare împărat a decis nu numai să atace acest popor, ci și să îi ocupe teritoriul mai târziu, sub Traian.

Amenințarea poate fi privită ca fiind dublă. Prima, o amenințare militară și economică directă și a doua, o amenințare indirectă concepută de romani cu privire la un popor care, în realitate, reprezenta o amenințare mai mică decât cea imaginată.

Deși Traian reușea să cucerească o mică parte din teritoriul dac, odată ajunși în Dacia, romanii au fost surprinși de civilizația triburilor dacice și de cunoștințele strategice și economice.

După ce principalii regi ai dacilor au dispărut, conform izvoarelor istorice, cel puțin trei împărați romani ar fi avut origini în Dacia, unul dintre ei fiind chiar descendent din enamul regelui Decebal.

Cei trei împărați daci ai Romei. Un urmaș al lui Decebal, un cioban și un urzupartor

Printre primii împărați de origine dacă ai Romei, despre care se scrie în prestigioasa lucrare Historia Augusta. Numele era Regalianus, iar autorii antici ai lucrării amintite spun că în vremea lui Gallienus, oricine a putut, să se ridice pentru a prelua puterea imperială.

Împăratul Regalianus, rudă directă cu Decebal

Astfel, Regalianus, care deținea comanda în Illyricum, a fost declarat împărat, primii promotori fiind moesienii, care fuseseră înfrânți anterior cu Ingenuus și asupra rudelor cărora Gallienus își revărsase cu asprime mânia.

În aceeași lucrare, în cazul lui Regalianus, se dă ca certă originea daciă și legătura directă cu descendața sa din neamul lui Decebal.

„Într-adevăr, nu se poate nega faptul că el a câștigat întotdeauna p89 aprobarea în război și a fost mult timp suspectat de Gallienus pentru că părea demn de a conduce.

În plus, era dac de origine și rudă, după cum se spunea, cu însuși Decebalus în plus, era dac de origine și rudă, după cum se spunea, cu însuși Decebalus”, se precizează în Historia Augusta.

Ciobanul Aureolus, împărat Roman pentru câteva luni

Ca și în cazul lui Rgalianus, și Aureolus fusese comandant al armatelor ilirice. Ajutat de soldații săi, ciobanul Aureolus reșește să-l dea jos pe Gallienus, astfel preluând puterea imperială.

În Historia Augusta există un pasaj în care este descris momentul uzurpării tronului Imperiului Roman, după cum urmează:

„Și când Macrianus și fiul său Macrianus au mărșăluit împotriva lui Gallienus cu forțe foarte mari, el le-a luat trupele, iar pe unii i-a câștigat pentru cauza sa prin mituire. Când Aureolus a devenit astfel un împărat puternic, Gallienus, după ce a încercat în zadar să cucerească un om atât de curajos și fiind acum pe punctul de a începe un război împotriva lui Postumus, a făcut pace cu el..”

Pentru a ajunge și la ultimul împărat roman cu origini dacice trebuie să mergem până în perioada împăratului Diocletian, care a fost împărat roman din 284 până în 305 d.Hr.

Născut într-o familie de condiție socială joasă din provincia romană Dalmația, Dioclețian a avansat în rândurile armatei până a devenit comandantul cavaleriei împăratului Carus.

Tetrarhia lui Dioclitian

După moartea lui Carus și a fiului său Numerian în campania din Persia, Dioclețian a fost proclamat împărat în Imperiul Roman. Domnia lui Dioclețian a stabilizat Imperiul Roman și a marcat sfârșitul crizei din secolul al III-lea.

El l-a numit pe colegul său, Maximian, drept Augustus, co-împărat, în 286. Dioclețian a delegat și mai mult în 293, numindu-i pe Galerius și Constantius ca cezari, co-împărați juniori.

În cadrul acestei „tetrarhii”, sau „regula celor patru”, fiecare împărat conducea un sfert de diviziune din Imperiul Roman. Dioclețian a securizat și mai mult granițele imperiului și l-a curățat de toate amenințările la adresa puterii sale.

El a separat și a extins serviciile civile și militare ale imperiului și a reorganizat diviziunile provinciale ale imperiului, instituind cel mai mare și mai birocratic guvern din istoria imperiului.

A înființat noi centre administrative la Nicomedia, Mediolanum, Antiohia și Trier, mai aproape de frontierele din Imperiul Roman decât fusese capitala tradițională de la Roma.

Bazându-se pe tendințele din secolul al III-lea spre absolutism, s-a autointitulat autocrat, ridicându-se deasupra maselor din imperiu cu forme impunătoare de ceremonii și arhitectură de curte.

În 305 Galerius devine împărat

Creșterea birocratică și militară, campaniile constante și proiectele de construcție au mărit cheltuielile statului și au necesitat o reformă fiscală cuprinzătoare.

Cel puțin din 297 încoace, impozitarea imperială a fost standardizată, a devenit mai echitabilă și a fost percepută la cote în general mai mari.

În 305, împărații seniori au abdicat împreună și s-au retras, permițând lui Constantius și Galerius să fie ridicați la rangul de Augusti. Aceștia au numit la rândul lor doi noi cezari,  Severus al II-lea în vest, sub Constantius, și Maximinus în est, sub Galerius, creând astfel cea de-a doua tetrarhie.

Cei patru tetrarhi și-au stabilit sediul nu la Roma, ci în alte orașe mai apropiate de frontiere, destinate în principal ca sedii pentru apărarea imperiului împotriva rivalilor de la graniță.

Deși Roma a încetat să mai fie o capitală operațională, ea a continuat să fie capitala nominală a întregului Imperiu Roman, nefiind redusă la statutul de provincie, ci sub un prefect al orașului (praefectus urbis) propriu și unic.

Dispariția tetrarhiei și accederea la putere a lui Galerius

Când, în 305, mandatul de 20 de ani al lui Dioclețian și Maximian s-a încheiat, ambii au abdicat. Cezarii lor, Galerius și Constantius Chlorus, au fost ridicați amândoi la rangul de Augustus și au fost numiți doi noi Cezarii, Maximinus, Cezarul lui Galerius, și Flavius Valerius Severus, Cezarul lui Constantius.

Acești patru au format cea de-a doua tetrarhie.

Cu toate acestea, sistemul s-a prăbușit foarte repede după aceea. Când Constantius a murit în 306, Galerius l-a promovat pe Severus la rangul de Augustus, în timp ce Constantin, fiul lui Constantius, a fost proclamat Augustus de către trupele tatălui său.

Galerius este împăratul roman, de altfel ultimul, din cei trei, cu origin dacice, care ajunge în cele din urmă.să conducă imperiul Roman.

În 308, Galerius, împreună cu împăratul pensionat Dioclețian și cu presupusul pensionar Maximian, a convocat o conferință  imperială la Carnuntum, pe malul Dunării.

Ceea ce se mai știe despre Galerius, este faptul că a fost un adevărat barbar, prigonind creștinii din Imperiul Roman, izvoarele vremii descriindu-l ca  pe o fiară sălbatică în care clocotea o barbarie nativă şi o sălbăticie străină sângelui roman.

„Cu mult timp în urmă, în momentul când a o obţinut puterea suverană, s-a declarat duşman al numelui de roman; şi a propus ca imperiul să se numească imperiul dacic”, arăta Lactantiu