Scannerul de la aeroport, dispozitive ce pot fi găsite pe majoritatea aeroporturilor americane și în câteva noduri importante din lume, reprezintă o prezență obișnuită peste tot în lume. Cu toate acestea, abia acum au apărut detalii despre tehnologia minune, care vine ”la pachet” cu reclamațiile unor pasageri din cauza detaliilor intime ce apar pe ecran.
Specialiștii au susținut că radiația emisă este dăunătoare, iar alte persoane susțin că acestea încalcă intimitatea, dat fiind că pot vedea prin hainele oamenilor. Conform RTV, fotografiile ar trebui șterse cu repeziciune, dar s-a descoperit că agenții TSA din SUA au păstrat unele dintre acestea. Drept urmare, poți vedea în GALERIA FOTO cum arată trupul unei femei scanate. În stânga poți observa versiunea în negativ, cum e afișată pe ecranele controlorilor, iar în dreapta versiunea prelucrată, cea în care au fost inversate culorile.
În 2014, ieșeau la lumină câteva detalii uluitoare ale unui fost agent de securitate de aeroport din Statele Unite despre aparatele de scanat. Bărbatul a lansat un blog anonim în care dezvăluia scene de culise din desfășurarea controalelor înainte de îmbarcare și logica proceselor. Jason Edward Harrington, după cum era găsit pe blog, fost agen de securitate din cadrul Transportation Security Administration (TSA), din Statele Unite, a devenit, fără să vrea, subiectul unui material de amploare în revista Politico.
Despre obiectele confiscate Jason spunea: „Odată, în 2008, a trebuit să confisc o sticlă de alcool de la un grup de militari din marină care se întorceau din Afganistan. Era o sticlă de şampanie pentru sărbătorirea unui bărbat din grup – un tânăr soldat decorat. Era într-un scaun cu rotile, avea ambele picioare amputate, şi mie mi-a revenit sarcina să-i spun acestui copil care nu va mai merge niciodată că şampania cu care trebuia să sărbătorească venirea acasă trebuia să îi fie luată în numele securităţii naţionale”.
Cât despre aparatele de scanare corporală, fostul agent de securitate dezvăluia că: „Mulţi dintre colegii mei nu se simţeau în largul lor doar dacă stăteau lângă maşinăriile emiţătoare de radiaţii în care noi îi forţam pe oameni să stea pentru scanare. Câţiva mi-au spus că au depus cereri oficiale pentru dozimetre, ca să îşi măsoare expunerea la radiaţii. Poziţia agenţiei a fost că dozimetrele nu erau necesare – dozele de radiaţie de la aparate erau perfect acceptabile, ne-au spus. Trebuia doar să îi credem pe cuvânt”.