REVIEW Alien: Earth, sezonul 1 – recenzia completă după finalul de pe Disney+

După ce am urmărit toate cele opt episoade din primul sezon Alien: Earth, pot spune că experiența a fost una intensă, chiar dacă nu lipsită de scăpări. Ca fană veche a universului Alien, am intrat în serial cu așteptări mari, mai ales după ce primele două episoade m-au cucerit prin atmosferă și suspans. În continuare îți împărtășesc impresiile mele finale, cu bune și cu rele, chiar și cu spoilere (ALERT!).

Punctele tari care te prind de la început până aproape de final

Serialul continuă să livreze exact ce promitea debutul: o combinație reușită de horror, dramă și spectacol vizual. Decorurile rămân fascinante – orașele distopice, coloniile pământene și zonele industriale arată nu doar credibile, ci aproape palpabile. Chiar și după opt episoade, atenția la detalii e uimitoare, de la texturile ruginite ale navelor până la umbrele lungi care anunță apariția unui xenomorf. Filmările din Thailanda, cu junglă și umiditate sufocantă, dau senzația de real, iar cadrele lungi, uneori fără dialog, mențin tensiunea specifică francizei.

Distribuția, pe care o lăudam și în primele impresii, își menține forța. Sydney Chandler oferă un rol memorabil, construind cu atenție dualitatea dintre mintea inocentă a lui Wendy și corpul adult, iar chimia dintre personaje crește treptat, făcându-te să investești emoțional în soarta lor. Timothy Olyphant aduce un amestec de carismă și umor bine dozat, iar Alex Lawther reușește să rămână imprevizibil până la final. Regia știe să folosească tăcerile și cadrele statice pentru a construi tensiune, iar muzica îți ține mereu respirația suspendată. Scenele cu xenomorfii rămân rare, dar devastatoare, exact cum trebuie într-un Alien adevărat: prezența lor este suficientă pentru a-ți aminti de ce această creatură a devenit simbolul fricii pure. Totuși, comparativ cu filmele vechi Alien, unde creaturile apăreau mai ales în întuneric, pe nave spațiale și în spații claustrofobe care amplificau senzația de prizonierat, aici multe dintre confruntări se petrec în plină zi sau în spații mai largi. Această alegere vizuală reduce ușor tensiunea și acea frică viscerală care te făcea să tresari la fiecare zgomot metalic în producțiile clasice.

Mai mult, scenariul explorează teme puternice despre natura umană, supraviețuire și tentația nemuririi prin tehnologie. Hibrizii și corporatocrația nu sunt doar decor, ci motor al dilemelor etice. Faptul că acțiunea se mută pe Pământ aduce un strat suplimentar de neliniște – în locul spațiului îndepărtat, amenințarea este chiar aici, printre noi. Într-un fel, asta face povestea mai relevantă, mai apropiată de fricile actuale despre inteligența artificială și puterea nelimitată a marilor companii. Se simte clar influența lui Noah Hawley, care pune accent pe personaje și dileme morale, nu doar pe atacurile sângeroase.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Nu pot să nu amintesc efectele speciale, impecabile de la început până la final. De la lumina difuză din interioarele industriale până la secvențele de luptă, totul este realizat cu un echilibru perfect între realism și estetică SF. Xenomorfii apar puțin, dar fiecare apariție e calculată la milimetru, cu mișcări fluide și sunete care îți dau fiori. Nu ai senzația de „CGI ieftin”, ci de prezență fizică, amenințătoare, aproape tangibilă. Pentru mine, care am crescut cu primele filme Alien, a fost o bucurie să văd că respectul pentru designul original semnat H.R. Giger rămâne neatins, chiar dacă se adaugă subtilități moderne.

Mi-a plăcut, de asemenea, paralela dintre Ripley și Wendy sau, cel puțin, așa am perceput-o eu, că s-a vrut un fel de comparație. În universul „Alien”, relația lui Ellen Ripley cu xenomorfii este definită de respingere și sacrificiu, în timp ce Wendy din „Alien Earth” trăiește o apropiere aproape empatică de aceeași specie. Ripley, interpretată de Sigourney Weaver, descoperă în „Alien 3” că poartă un embrion de regină, dar alege să se arunce în metal topit pentru a împiedica nașterea creaturii, iar în „Alien: Resurrection” devine o clonă cu ADN amestecat, percepută ca „mamă” de hibridul Newborn, însă își păstrează hotărârea de a nu fi vehicul pentru supraviețuirea alienului. Wendy, în schimb, depășește teama și instinctul de apărare, stabilind o legătură de înțelegere cu xenomorful, prin limbaj, văzându-l ca pe o formă de viață cu propriile motivații, nu doar ca pe un prădător. Astfel, Ripley întruchipează lupta pentru păstrarea identității umane cu prețul vieții, în timp ce Wendy sugerează posibilitatea coexistenței și a dialogului cu necunoscutul, două perspective care reflectă extremele dintre rezistență și acceptare în fața alterității.

Cât despre coloana sonoră a serialului „Alien: Earth”, m-a prins din primul episod și m-a făcut să rămân acolo, cu căștile pe urechi, mult după ce genericul s-a încheiat. Pentru cineva ca mine, care a crescut cu riff-urile puternice de la Godsmack, Pearl Jam, Tool și Metallica (abia aștept să-i revăd în concert în București, de data asta și cu Gojira, la anul), fiecare apariție a acestor trupe în poveste a fost un fel de cadou neașteptat. Piesa „Keep Away” de la Godsmack, adusă într-o scenă tensionată din episodul șase, nu doar că amplifică suspansul, ci îți face pielea de găină dacă ești deja fan al trupei. La fel, „Stinkfist” de la Tool aduce acea atmosferă densă și hipnotică, perfectă pentru lumea întunecată a serialului, iar „Wherever I May Roam” de la Metallica dă exact doza de forță de care ai nevoie ca să simți că acțiunea se mută într-o zonă epică.

Pe de altă parte, contrastul cu vocea caldă și melancolică a Ninei Simone, în „Don’t Let Me Be Misunderstood”, îți amintește că spaima nu e doar despre extratereștri și efecte speciale, ci și despre fragilitatea umană. Această combinație de rock dur, alternative și jazz clasic transformă întreaga experiență într-un soundtrack de colecție, care îți rămâne în minte mult timp. Dacă ești pasionat de muzică și de universul „Alien”, pregătește-te: „Alien: Earth” nu e doar un serial, e și un playlist de neratat.

Finalul sezonului și sentimentul de clișeu

Totuși, pe cât de bine se construiește tensiunea, pe atât de previzibil mi s-a părut deznodământul. Ultimul episod nu culminează cu o luptă clasică între oameni și xenomorfi, ci cu revolta androizilor – hibrizi cu conștiință umană – împotriva creatorului lor, cel care i-a manipulat și folosit în experimente. Este o alegere interesantă pe hârtie, dar modul în care se desfășoară acțiunea urmează tiparul multor povești SF recente: inteligența artificială care își descoperă voința proprie și se ridică împotriva opresorilor. Deși tema e extrem de actuală, cu toată discuția globală despre AI care ar putea scăpa de sub control, serialul nu reușește să îi ofere un unghi cu adevărat surprinzător. Momentul răzbunării devine, paradoxal, mai previzibil decât orice atac de xenomorf.

Dialogurile din ultimele două episoade cad uneori în capcana explicațiilor prea directe, ca și cum scenariștii ar fi simțit nevoia să clarifice fiecare motivație a sinteticilor. Într-un univers în care tăcerea și ambiguitatea au fost mereu surse de groază, aceste explicații diluează impactul. Nu strică întreaga experiență, dar scot în evidență contrastul cu subtilitatea din primele episoade. În plus, unele decizii ale personajelor par mai degrabă impuse de dorința de a bifa mesajul „AI va prelua lumea” decât de logica internă a poveștii. M-am surprins întrebându-mă dacă discursurile finale nu sunt doar artificii menite să lase publicul cu un nod în gât, mai degrabă decât o concluzie organică a dramei.

Pe de altă parte, nu pot nega că finalul păstrează ritmul alert și câteva secvențe de acțiune impresionante. Chiar dacă ghicești din timp mare parte din desfășurare, tensiunea rămâne. Luptele sunt coregrafiate cu atenție, iar jocul de lumini și umbre face ca fiecare pas prin coridoarele întunecate să fie un mic atac la nervi. Dacă privești acest ultim episod ca pe un omagiu adus filmelor clasice Alien, clișeele devin mai ușor de acceptat.

Chiar și cu un final ușor clișeic, Alien: Earth rămâne cea mai ambițioasă și reușită încercare de a aduce franciza în format de serial. Ca fană, m-am bucurat să regăsesc ADN-ul clasic al seriei – acea frică latentă, acel sentiment că umanitatea se joacă cu forțe pe care nu le poate controla – dar și curajul de a explora teme actuale despre inteligența artificială și puterea corporațiilor. Faptul că Ridley Scott a lăsat libertate totală echipei lui Noah Hawley se simte: universul rămâne recognoscibil, dar are o identitate proprie.

Dacă ești deja prins de universul Alien, merită să vezi tot sezonul, chiar și doar pentru interpretările actorilor și pentru felul în care regizorul își pune amprenta vizuală. Călătoria până la final oferă suficientă adrenalină, dar și spațiu pentru reflecții despre ce înseamnă cu adevărat să fii om într-o lume în care granița dintre natural și artificial devine tot mai fragilă. Chiar și dacă nu ești fan al filmelor originale, serialul funcționează ca o dramă SF solidă, cu momente de horror pur, capabilă să te țină treaz noaptea.

Eu rămân cu dorința de a vedea un al doilea sezon care să îndrăznească mai mult. Alien: Earth a dovedit că poate construi o lume complexă, cu personaje care merită explorate în continuare. Dacă viitorul va aduce o continuare, sper să păstreze aceeași calitate vizuală și aceeași atenție la suspans, dar să evite capcanele previzibilului. Pentru moment, însă, pot spune că primul sezon a fost o călătorie demnă de universul Alien, una care mi-a reamintit de ce iubesc această franciză și care, în ciuda finalului clișeic, mi-a oferit un spectacol pe care nu îl voi uita curând.

Dacă vrei să afli mai multe despre culisele producției și despre modul în care actorii și creatorii au gândit această poveste, poți citi chiar aici interviul cu echipa „Alien: Earth”.