Festivalul de Film de la Veneţia – Cine sunt favoriţii pentru Leul de Aur

Cea de-a 82-a ediţie a Festivalului de Film de la Veneţia se încheie sâmbătă, după un maraton de zece zile în care Lido-ul a fost, din nou, terenul de joacă al cinemaului de autor şi al marilor studiouri. Un juriu prezidat de Alexander Payne are pe masă o competiţie densă, cu nume grele şi reveniri aşteptate: François Ozon, Olivier Assayas, Guillermo del Toro, Kathryn Bigelow, Cédric Jimenez, Gus Van Sant, Park Chan-wook, Yorgos Lanthimos, Luca Guadagnino, Jim Jarmusch şi Valérie Donzelli. Ediţia rămâne fidelă identităţii Mostrei: un festival care nu discriminează platformele şi lasă filmele Netflix să concureze pentru marele trofeu – un contrast asumat faţă de regulile de la Cannes. Cortina se va trage cu „Chien 51”, filmul de anticipaţie al lui Cédric Jimenez, care îi readuce împreună pe Adèle Exarchopoulos, Gilles Lellouche, Romain Duris şi Louis Garrel.

În acest context, întrebarea care animă discuţiile în sălile de proiecţie, pe dig şi în jurul Palatului Festivalului este simplă doar la suprafaţă: cine ia Leul de Aur? Răspunsul se complică atunci când privim echilibrul dintre filme politice, experimente formale şi producţii mari, cu distribuţii de top.

Ce defineşte ediţia: echilibrul dintre relevanţă şi risc artistic

Festivalul de Film de la Veneţia din acest an confirmă două tendinţe. Prima: filmele cu încărcătură politică şi socială nu sunt doar tolerate, ci aşezate în centru. Aici se înscrie „The voice of Hind Rajab”, de Kaouther Ben Hania, considerat şocul ediţiei, aplaudat îndelung pentru modul în care reconstituie ultimele ore ale unei fetiţe palestiniene ucise în Gaza, folosind înregistrări reale din centrul de apel al Semilunii Roşii. Forţa sa stă în simplitate şi în etica folosirii materialelor sonore, iar ecoul internaţional îl împinge inevitabil în faţa plutonului.

A doua tendinţă: Festivalul de la Venția răsplăteşte autori consacraţi atunci când îşi asumă un pas lateral, nu doar când îşi repetă formulele. Aici intră „Bugonia”, satira lui Yorgos Lanthimos despre conspiraţionism, care o pune pe Emma Stone faţă în faţă cu un Jesse Plemons rătăcit în propriile-i obsesii. Tonul acid, controlul formal şi relevanţa discursului public contemporan îl transformă într-un candidat notoriu pentru trofeul mare sau, cel puţin, pentru un premiu important al juriului.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Favoriţii evidenţi: între monştri, mituri şi oglinzi ale prezentului

Guillermo del Toro revine cu „Frankenstein”, visul său vechi, acum într-o producţie de anvergură, care îi reuneşte pe Oscar Isaac şi Jacob Elordi. Dacă filmul îmbină melancolia autorului cu reflecţia despre creaţie, vinovăţie şi marginali, del Toro intră în calculele finale pentru Leul de Aur, dar poate rata trofeul mare în favoarea unui film mai „tăios” politic.

Park Chan-wook propune „No Other Choice”, povestea răzbunării unui producător de hârtie pus pe tuşă, care se transformă într-o critică a capitalismului fără plasă de siguranţă. Prezenţa lui Lee Byung-hun, star cu forţă dramatică şi magnetism, ridică miza. Dacă rigoarea formală întâlneşte empatia, filmul poate urca de la „posibil premiu de regie” la „contender” pentru Leu.

În registrul „film-fenomen”, „The voice of Hind Rajab” are atuul impactului emoţional şi al relevanţei etice. Este genul de titlu care poate domina conversaţia publică şi presa internaţională, iar un juriu sensibil la ecoul social i-ar putea acorda trofeul suprem.

Cursa pentru interpretare şi efectul de halou asupra trofeului

Adesea, Coppa Volpi influenţează, indirect, decizia pentru Leul de Aur. „The Smashing Machine”, de Benny Safdie, îi oferă lui Dwayne „The Rock” Johnson ocazia rarisimă de a-şi doborî armura de supererou: un luptător MMA prins între glorie, cădere şi încercarea de a rezista propriului corp. Un astfel de rol poate fura scena şi împinge filmul mai sus în ordinea preferinţelor juriului, chiar dacă nu este „filmul-program” al ediţiei.

În „La Grazia”, Paolo Sorrentino şi Toni Servillo propun un preşedinte italian la final de mandat, confruntat cu dileme intime şi politice, cu o reflecţie fină asupra eutanasiei. E genul de interpretare construită din nuanţe, care poate aduce un premiu de actor, consolidând reputaţia filmului în palmares.

Poveşti despre putere, istorie şi credinţă: Assayas, Fastvold, Ozon

„Le mage du Kremlin” al lui Olivier Assayas urmăreşte dinamica puterii la Moscova, de la anii ’90 până la 2014. Jude Law, care a studiat îndelung limbajul corporal şi retorica lui Vladimir Putin, ar putea semna o compoziţie memorabilă. Dacă filmul găseşte un echilibru între luciditatea politică şi tensiunea dramatică, intră la masa scurtă a premiilor mari.

„The Testament of Ann Lee”, de Mona Fastvold, este o ambiţie aparte: un film muzical despre fondatoarea mişcării religioase Shaker, împins de interpretarea Amandei Seyfried. Cu cât reuşeşte mai bine să scoată muzica din registrul „ilustrativ” şi s-o transforme în instrument narativ, cu atât îi cresc şansele la un premiu de regie sau scenariu.

François Ozon riscă mult cu „L’Étranger”, adaptând un „monument” al literaturii şi dându-i lui Benjamin Voisin sarcina de a întruchipa un Meursault solar şi neliniştitor. Juriile apreciază când un clasic e repus în circulaţie cu inteligenţă şi fără reverenţe pioase; o astfel de mişcare poate prinde loc în palmares, chiar dacă rar se încununează cu Leul.

Filmele care pot răsturna seara premiilor

„Duse” de Pietro Marcello construieşte un portret crepuscular al Eleonorei Duse (Valeria Bruni-Tedeschi), în Italia post-Primul Război Mondial, pe fondul ascensiunii fascismului. Dacă filmul evită capcana academismului, poate ataca premiile de interpretare sau imagine.

„Silent Friend”, semnat de Ildikó Enyedi, ţese o meditaţie despre timp şi natură în jurul unui copac centenar şi a trei epoci (1908, 1972, 2020). Prezenţa lui Tony Leung, la primul proiect european, conferă filmului o aură discretă. E genul de titlu care poate primi Premiul Juriului pentru eleganţă formală şi coerenţă poetică.

În acelaşi pluton de „spoilers” regăsim „The sun rises on us all” de Cai Shangjun, dramă despre iubiri eşuate şi mântuire (cu Xin Zhilei în mare formă), „Orphan” de László Nemes (Budapesta, 1957; un copil confruntat cu întoarcerea tatălui crezut mort), „Elisa” de Leonardo Di Costanzo (o femeie condamnată pentru crimă îşi cartografiază amnezia cu ajutorul unui criminolog) şi „À pied d’oeuvre” de Valérie Donzelli (portretul unui bărbat care refuză, deliberat, să corespundă aşteptărilor sociale). Toate au profilul acelor filme care, dacă reuşesc proiecţia de gală, pot urca spectaculos în şanse.

Numele mari şi pariurile autorilor

Jim Jarmusch semnează „Father Mother Sister Brother”, un triptic despre familie între New Jersey, Dublin şi Paris, cu distribuţie stelară (Adam Driver, Cate Blanchett). Dacă unitatea tonului ţine, filmul poate obţine Premiul pentru scenariu sau chiar un premiu special al juriului.

Dinspre Italia, „Un film fatto per Bene” de Franco Maresco promite absurd, autoironie şi un „raport” nemilos asupra cinematografiei moderne, în timp ce „Sotto le nuvole” de Gianfranco Rosi propune o elegie alb-negru a portului Napoli, a vulcanilor, a muncitorilor şi a arheologilor – cinema de observaţie cu şanse la imagine şi montaj. „Nühai (Girl)”, debutul în regie al vedetei taiwaneze Shu Qi, mizează pe autobiografie şi intimitate; în funcţie de coeziunea stilistică, poate prinde un premiu pentru debut sau o menţiune specială.

Reguli, platforme şi aşteptările pentru seara finală

Fidelă deschiderii, Festivalul de Film de la Veneţia acceptă în competiţie filme lansate pe platforme digitale. Asta înseamnă că noile producţii Netflix – de la „Jay Kelly” al lui Noah Baumbach, cu un George Clooney aflat în criză existenţială, la „A House of Dynamite” al lui Kathryn Bigelow, un thriller în care o ogivă nucleară se îndreaptă spre SUA şi preşedintele interpretat de Idris Elba are 19 minute să decidă – intră în cărţi de la egal la egal. Un asemenea context poate împinge juriul către un palmares de „echilibru”: un Leu de Aur puternic, dublat de premii de regie şi interpretare împărţite între autorii-legendă şi surprizele ediţiei.

Închiderea cu „Chien 51” va oferi, cel mai probabil, un ultim test de emoţie şi spectacol. Dar, tradiţional, deciziile sunt deja în mare parte conturate înainte de proiecţia finală, iar discuţiile din juriu se joacă la milimetru între relevanţă tematică, coerenţă formală şi performanţe actoriceşti.

Pronosticuri ponderate: cine are prima şansă la Leu

În acest moment, patru titluri par să aibă cărţile cele mai bune pentru marele premiu: „The voice of Hind Rajab” (forţă emoţională şi etică, impact global), „Bugonia” (satiră tăioasă, star power şi limpezime formală), „Frankenstein” (amplu, clasic reimaginat, meşteşug exemplar) şi „No Other Choice” (precizie regizorală şi subtext social bine articulat). Un palmares plauzibil ar distribui premiile astfel: Leul de Aur către unul dintre primele două, regie pentru Park Chan-wook sau Guillermo del Toro, Coppa Volpi pentru Dwayne Johnson ori Toni Servillo, iar scenariu pentru Assayas sau Jarmusch.

Ediţia a 82-a confirmă că Veneţia rămâne locul în care cinemaul îşi testează limitele între politică, mit şi meşteşug. Indiferent de ordinea finală a premiilor, în 2025, festivalul oferă un instantaneu clar al felului în care arată – şi se simte – cinematograful care contează.