O barieră invizibilă din adâncul oceanului oprește înaintarea meduzelor: ce au descoperit cercetătorii

În adâncurile reci și întunecate ale Oceanului Arctic, cercetătorii au descoperit o enigmă biologică care ar putea rescrie înțelegerea noastră despre distribuția vieții marine în oceanele lumii. O barieră invizibilă pare să împiedice răspândirea unei forme de meduză dincolo de o linie imaginară trasată la latitudinea de 47 de grade nord. Deși nu este vorba despre o graniță fizică propriu-zisă, acest „zid ecologic” se dovedește a fi extrem de eficient în limitarea mișcării unei subspecii de meduze, Botrynema brucei ellinorae, care trăiește la peste 1.000 de metri adâncime, în așa-numita „zonă de miez a nopții” a oceanului.

Această constatare, publicată în revista Deep Sea Research Part I: Oceanographic Research Papers, scoate la iveală cât de puțin știm, de fapt, despre ce se întâmplă în cele mai izolate și inaccesibile colțuri ale planetei noastre. Deși suntem tentați să vedem oceanul ca pe o întindere vastă și deschisă, în realitate, acesta este împărțit în teritorii invizibile de faunalitate – limite care separă ecosisteme radical diferite, chiar și în lipsa unui obstacol geografic vizibil.

Două tipuri de meduze, o singură specie și o graniță inexplicabilă

Cercetătorii coordonați de biologul marin Javier Montenegro, de la Universitatea din Australia de Vest, au studiat distribuția unei subspecii de meduze care trăiește exclusiv în apele adânci. Este vorba despre Botrynema brucei ellinorae, o meduză delicată și translucidă, care prezintă două morfotipuri: una cu un fel de protuberanță în formă de buton pe „capotă” și alta fără această particularitate.

Prin recoltări de probe cu ajutorul navelor de cercetare, a vehiculelor subacvatice telecomandate și a analizelor genetice, echipa a descoperit că ambele variante aparțin aceleiași linii genetice, dar sunt distribuite complet diferit geografic. Meduzele cu protuberanță se regăsesc în oceane din întreaga lume, inclusiv în regiuni sudice. Însă meduzele fără protuberanță nu apar niciodată sub latitudinea de 47 de grade nord, ceea ce coincide aproximativ cu regiunea Deriva Atlanticului de Nord, o zonă de tranziție biologică între apele boreale și cele subtropicale.

Peste 400.000 de euro, obținuți la o gală caritabilă din București, vor sprijini comunitățile locale

Suma impresionantă cu care Irina Columbeanu și-a vândut un tablou. Fiica Monicăi Gabor face bani de când era mică

Deși nu există un obstacol fizic vizibil, diferențele de formă și distribuție indică existența unei bariere faunistice invizibile, care separă populațiile din nord de cele din sud. Ce face ca acest tip de meduză să nu poată trece de această „linie”? Deocamdată, răspunsul rămâne un mister, dar ipotezele includ factori precum diferențele de temperatură, salinitate, compoziție chimică a apei sau prezența prădătorilor.

Selecție naturală, adaptare sau simplă barieră ecologică?

Montenegro și colegii săi sugerează că protuberanța prezentă la unii indivizi ar putea oferi un avantaj selectiv în regiunile sudice, poate printr-o funcție de apărare împotriva prădătorilor sau printr-o adaptare la condițiile locale. Astfel, indivizii fără această adaptare rămân confinați în regiunile arctice și subarctice, în timp ce „verișorii” lor cu buton reușesc să migreze mai departe.

Această ipoteză este întărită de existența unor linii similare în biogeografie, cum ar fi Linia Wallace, Linia Weber sau Linia Lydekker, care separă faunele din Indonezia și Australia, în ciuda distanțelor mici dintre insule. Astfel de linii de separație ecologică apar în zone de tranziție climaterică și sunt greu de detectat, dar extrem de eficiente în menținerea diversității biologice locale.

Cazul meduzelor Botrynema arată că asemenea bariere pot exista chiar și în cele mai izolate adâncimi ale oceanului, acolo unde presiunea este extremă, lumina lipsește complet, iar explorarea este posibilă doar cu ajutorul roboților. Descoperirea ridică întrebări despre cât de multe alte astfel de bariere invizibile ar putea exista în oceanele lumii și cum afectează ele distribuția și evoluția speciilor.

Studiul subliniază cât de puține știm despre biodiversitatea marină din adâncuri și cât de importantă este cercetarea continuă a acestor medii. Deși adâncurile oceanice acoperă mai mult de jumătate din suprafața Pământului, ele rămân printre cele mai puțin cunoscute ecosisteme de pe planetă.

Faptul că două variante morfologice ale aceleiași specii trăiesc separate de o limită invizibilă, dar constantă, ne obligă să regândim modul în care clasificăm și înțelegem habitatele marine. Este foarte posibil ca alte forme de viață, aparent identice, să trăiască în realități complet diferite, fără ca acest lucru să fie evident la o primă vedere.

În concluzie, această descoperire nu este doar o curiozitate biologică, ci o dovadă că natura ascunde încă multe secrete – iar oceanul, cu toate misterele sale, rămâne o frontieră a științei care abia a început să fie explorată. Poate că următoarele decenii vor aduce mai multă lumină asupra acestor granițe nevăzute și asupra felului în care viața se adaptează – tăcut, invizibil, dar spectaculos – acolo unde omul ajunge cu greu.