Filmul românesc din anii 60 care i-a impresionat pe jurnaliștii englezi: Când statul comunist transforma tinerii în actori ai propriei umilințe

Lucian Pintilie a fost unul dintre cei mai incomozi regizori ai cinematografiei române, iar filmul său din 1968, Reconstituirea, rămâne și astăzi o capodoperă tulburătoare, cu accente satirice și puternic politizate. Jurnaliștii de la The Guardian au scris despre acest film aici.

Inspirat dintr-un caz real, filmul pune în scenă un episod absurd și profund traumatizant: doi tineri sunt obligați să-și reconstituie o bătaie pentru un film educativ al autorităților comuniste, menit să educe masele despre pericolele alcoolului și comportamentului „burghez”.

Dar în mâinile lui Pintilie, Reconstituirea nu devine doar o lecție de morală, ci o meditație amară asupra puterii abuzive, a ipocriziei statului și a modului în care regimurile totalitare transformă indivizii în pioni ai unei ficțiuni colective. Această „pantomină de stat”, jucată în fața camerei, relevă nu doar un sistem putred, ci și limitele filmului ca instrument de control și umilire.

Reconstituirea, ca spectacol grotesc: filmul ca armă a propagandei

Filmul Reconstituirea este construit pe o premisă reală și absurdă: în anii ’60, doi adolescenți, prinși bătându-se la o terasă, sunt condamnați nu doar penal, ci și simbolic – să recreeze, sub regie oficială, întreaga bătaie pentru un film de propagandă. Acest film urma să fie difuzat în școli și instituții, ca o lecție moralizatoare împotriva „comportamentului deviant”.

În loc de reeducare, însă, rezultatul este un teatru grotesc. Cei doi băieți, Vuică și Nicu (interpretați de George Mihăiță și Vladimir Găitan), sunt confuzi, ironici, stânjeniți. Sunt tratați ca niște cobai, forțați să mimeze violența în fața unei camere de filmat și a unei femei în costum de baie care stă pe margine și privește – simbol al banalizării suferinței și al transformării unei traume într-un spectacol.

Autoritățile care supraveghează procesul – un procuror debusolat (George Constantin), un profesor alcoolic (Emil Botta) și un milițian ursuz (Ernest Maftei) – sunt portrete ale unui sistem nefuncțional, corupt și indiferent. Nimeni nu pare să știe ce face acolo. Nimeni nu este cu adevărat interesat de tineri, ci doar de bifarea unui demers birocratic.

Filmul lui Pintilie devine astfel o satiră amară nu doar la adresa justiției și moralizării de fațadă, ci și la adresa cinematografiei însăși – văzută aici ca un instrument de tortură psihologică, o formă de „cinema-pedeapsă”.

Când filmul devine instrument de control și umilire

În esență, Reconstituirea este o critică subtilă, dar incisivă, a modului în care statul comunist înțelegea corecția: nu prin reformare, ci prin umilire publică și internalizare a vinei. Spre deosebire de emisiuni precum Crimewatch, care reconstruiesc crime pentru a găsi vinovați, aici reconstituirea este pentru a-i umili pe cei care deja au fost pedepsiți. E o pedeapsă în plus, una simbolică, care vrea să se insinueze în conștiința individului.

Pintilie arată cum filmul poate deveni o unealtă de opresiune – nu doar prin ceea ce arată, ci prin ceea ce impune celor din fața camerei. Regizorii care conduc reconstituirea cer realism, cer „adevăr”, dar acest adevăr este impus, distorsionat, instrumentalizat. Tinerii sunt forțați să-și retrăiască greșelile, să le dramatizeze pentru o audiență care nu va vedea oameni, ci simboluri ale „decăderii morale”.

În fundal, autoritățile bâjbâie inutil, incapabile să termine filmarea, în timp ce o mulțime de suporteri de fotbal este așteptată să sosească, dând senzația că întreaga farsă se va transforma într-un spectacol public. Această așteptare a masei este simbolică: opinia publică devine complicele pasiv al umilinței.

Pintilie, între Kafka și Kubrick: un cinema al absurdului și al adevărului incomod

Stilistic și tematic, Reconstituirea are ecouri din Kafka, dar și din filmele lui Kubrick sau Michael Powell. Ca în A Clockwork Orange, unde personajul este forțat să trăiască groaza propriei violențe, aici tinerii sunt obligați să „devină” din nou ceea ce societatea le reproșează că sunt. Doar că la Pintilie nu există tehnologie de control sofisticată – doar brutalitatea unei camere de filmat și cinismul autorităților.

Secvențele sunt construite cu un realism dur, dar încărcat de ironie. Totul pare improvizat, haotic, absurd, dar în același timp fiecare gest, fiecare replică are o greutate simbolică. Tăcerile sunt lungi, privirile sunt încărcate de sensuri, iar cadrele cu figuranți neprofesioniști, aduși de prin satele din jur, dau filmului o atmosferă onirică, halucinantă.

În final, Reconstituirea nu este doar un film despre abuzul statului. Este și un comentariu metatextual asupra rolului artei, al filmului și al memoriei. Cine controlează imaginea controlează povestea – și cine controlează povestea, controlează vina, moralitatea și istoria.

Lucian Pintilie a făcut cu Reconstituirea nu doar un film despre o absurditate a anilor ’60, ci o operă atemporală despre abuzul de putere și fragilitatea umană în fața unui aparat de stat care nu caută dreptatea, ci spectacolul. Un film esențial, care rămâne la fel de relevant și în 2025 ca în anul lansării sale.