Viorica și Grigore Moisil, o iubire intensă și pasională. Încă însurat, matematicianul a cerut-o în căsătorie la doar câteva zile după ce s-au cunoscut
- Grigore Moisil a cerut-o în căsătorie pe Viorica, la câteva zile după ce s-au cunoscut
- Iubire la distanță și scrisori care vindecă
- Un cuplu unit prin știință și artă
- Viața în comunism și prietenii intelectuali ai soților Moisil
- Povestea lor de iubire, relatată în două volume de succes
- „Minunea” lui Grigore Moisil
Grigore Moisil, una dintre cele mai sclipitoare minți ale științei românești, nu a fost doar un matematician și filosof de excepție, ci și un bărbat pasional, capabil de trăiri intense și profunde. De-a lungul a peste trei decenii, a fost invitat să susțină conferințe la cele mai prestigioase catedre de matematică din lume, cucerind mereu publicul cu ideile sale inovatoare. Totuși, în ciuda carierei sale strălucite, viața personală a fost marcată de o poveste de dragoste de o intensitate rară, care a început fulgerător și a durat o viață întreagă.
Grigore Moisil a cerut-o în căsătorie pe Viorica, la câteva zile după ce s-au cunoscut
În lumea severă și calculată a științei, pasiunea și iubirea par, adesea, concepte din alt registru. Totuși, în viața lui Grigore Moisil, un titan al matematicii și al gândirii filosofice românești, dragostea a pătruns cu forța unui fulger, dând naștere unei povești de viață cu totul aparte.
Viorica Moisil, născută în 1913 și profesoară de limba franceză, avea să devină nu doar partenera de viață a savantului, ci și sprijinul său neclintit, stâlpul emoțional al unei vieți dedicate cunoașterii.
Cei doi s-au cunoscut în 1937, într-un context aparent banal: o petrecere organizată de familia Moisil, unde Viorica venise însoțită de sora sa, Lena Constante, și de câțiva prieteni apropiați. A fost o seară cu muzică și conversații pline de spirit, dar și o seară care i-a unit pentru totdeauna.
Grigore Moisil, tânăr, plin de energie intelectuală și rafinament, i-a captat imediat atenția Vioricăi. La rândul său, el a simțit o atracție profundă și irezistibilă, astfel că, la doar câteva zile după întâlnire, a surprins-o cu o cerere în căsătorie, deși era încă legal căsătorit cu prima soție.
A asigurat-o că divorțul era pe cale să se finalizeze. Viorica, deși șocată de gestul intempestiv, a spus „da” pe loc. Aveau sentimentul copleșitor că se cunoscuseră dintotdeauna. Această iubire a fost, fără îndoială, una predestinată.
Iubire la distanță și scrisori care vindecă
După logodna rapidă, viața i-a despărțit temporar. Grigore Moisil a fost mobilizat ca ofițer de rezervă, fiind nevoit să se îndepărteze de viața civilă și de biblioteca sa. În acest context, iubirea lor a fost susținută de o corespondență intensă, profundă și pasională.
Scrisorile pe care Grigore i le trimitea Vioricăi reflectă nu doar dorul, ci și legătura spirituală adâncă dintre ei: „Te iubesc nespus de mult. As vrea sa fii linistita si vesela ca te iubesc si ca ma iubesti.”
Această perioadă dificilă a fost agravată și de boala gravă de care suferea Viorica: tuberculoză pulmonară. A fost internată pentru tratament la Breaza, unde s-a luptat luni întregi cu o afecțiune care, în epoca respectivă, era adesea fatală.
Singura alinare reală o reprezentau scrisorile primite de la „Gri-Gri”, bărbatul care o adora și care transforma distanța într-un prilej de apropieri spirituale.
În total, cei doi au schimbat 450 de scrisori, fiecare dintre ele purtând greutatea unei iubiri care a înfruntat timpul, distanța și suferința, notează Istorii Regăsite.
Un cuplu unit prin știință și artă
După însănătoșirea Vioricăi și finalizarea divorțului lui Moisil, cei doi s-au căsătorit în grabă, în timpul unei permisii militare.
Și-au lăsat în urmă viața agitată din București și s-au mutat la Iași, unde Grigore și-a găsit un climat intelectual propice, alături de profesorul Myller. Iașul a devenit nu doar un spațiu de afirmare profesională, ci și de consolidare a căminului lor.
Viața lor împreună a fost o împletire de știință, artă și afecțiune. În ciuda faptului că Moisil era adesea înconjurat de studente și colege deosebit de atrăgătoare, între el și Viorica nu a existat niciodată gelozie. Împărtășeau o încredere deplină și o afecțiune care nu putea fi zdruncinată.
Ca o dovadă de iubire și sensibilitate, Grigore Moisil i-a compus Vioricăi un vals – și versurile, și muzica aparținându-i în întregime.
Se intitula „A fost un vis senin” și era interpretat la restaurantul Corso, de fiecare dată când savantul pășea pe ușă. Acest gest devenise o declarație publică de dragoste, reluată mereu, cu tandrețe și mândrie.
Viața în comunism și prietenii intelectuali ai soților Moisil
Cei doi soți au rămas apropiați de elitele culturale ale vremii. Prietenii lor apropiați erau figuri marcante ale intelectualității bucureștene, precum Clody Bertola și Catinca Ralea.
Participau frecvent la seratele organizate de Lena Constante, sora Vioricăi, o supraviețuitoare a închisorilor comuniste, care relata cu durere ororile trăite la Miercurea Ciuc.
Acolo, regimul instaurase o metodă de tortură greu de imaginat: o groapă adâncă, umplută cu șobolani înfometați, în care femeile deținute erau aruncate ca pedeapsă. Lena povestea aceste lucruri cu amărăciune și revolta că acea perioadă începea deja să fie uitată, ca o rană acoperită grăbit.
În acest climat tensionat și neiertător, Grigore și Viorica au reușit să creeze un univers propriu, al armoniei și susținerii reciproce.
Chiar dacă nu au avut copii, cei doi au considerat că o eventuală descendență nu ar fi putut egala performanțele tatălui. Astfel, s-au dedicat complet unul altuia și carierelor lor.
Povestea lor de iubire, relatată în două volume de succes
Viața lor împreună s-a încheiat în mod tragic în 1973, când Grigore Moisil s-a stins din viață la Ottawa, în timpul unui turneu de conferințe organizat de matematicienii canadieni.
Moartea sa a lăsat un gol imens în inima Vioricăi, care a trăit mulți ani cu durerea acestei pierderi, dar și cu amărăciunea faptului că, în timp, numele soțului ei începea să se stingă din memoria colectivă.
Cu toate acestea, memoria lui Moisil a fost păstrată de câțiva discipoli devotați. Printre aceștia, o fostă studentă de la Iași, devenită ulterior directoare a liceului din Onești, s-a luptat ca instituția să poarte numele mentorului ei. Aceasta își amintea cu emoție de cursurile strălucitoare, de umorul fin și de toleranța savantului.
Viorica Moisil a dorit ca povestea lor să rămână vie și în conștiința publică, astfel că a scris două romane autobiografice: „O familie ca oricare alta” (1989) și „A fost odată… Grigore Moisil” (2002). Aceste cărți sunt mai mult decât simple memorii – sunt mărturii intime, vibrante, ale unei iubiri necondiționate și ale unei vieți trăite cu demnitate și pasiune.
„Minunea” lui Grigore Moisil
Povestea de dragoste dintre Viorica și Grigore Moisil transcende tiparul obișnuit al romanțelor clasice. Este o iubire cu rădăcini adânci în devotament, respect și o profundă înțelegere reciprocă.
Chiar și în fața bolii, a războiului, a regimului opresiv și a morții, cei doi au rămas uniți, fără să permită niciodată îndoielii să se strecoare între ei.
Astăzi, când numele lui Grigore Moisil răsună mai ales în mediile academice, povestea vieții sale private, cu centrul ei gravitațional în iubirea pentru Viorica, merită să fie cunoscută și reamintită.
Pentru că, dincolo de formule, teorii și conferințe, Grigore Moisil a fost, înainte de toate, un om care a iubit cu toată ființa lui. Iar Viorica, „minunea lui”, a fost acolo, până la capăt.