Românii trimit scrisori și pachete încă din 1399. Povestea olacarilor, strămoșii poștașilor de astăzi, atestați documentar de pe vremea lui Mircea cel Bătrân

Puțini cunosc faptul că istoria serviciului poștal pe teritoriul actualei Românii începe oficial încă din anul 1399, atunci când un hrisov emis de domnitorul Mircea cel Bătrân atestă existența unei forme primitive, dar organizate, de curierat. Cei care îndeplineau această funcție crucială în viața administrativă și politică a vremii se numeau „olacari”, fiind, în fapt, înaintașii poștașilor moderni. Aceștia foloseau cai sau căruțe ușoare numite „olace” pentru a transporta porunci domnești, scrisori sau mici pachete între localități.

Olacarii, „poștașii” aflați în slujba domnitorului

Deși curierii sunt cunoscuți în istoria universală încă din Antichitate, în spațiul românesc dovezile scrise care le atestă existența încep cu documentele domnești din secolele XIV–XV.

Olacarii aveau o importanță strategică în structura statului medieval, contribuind la transmiterea rapidă a mesajelor și deciziilor între reședințele domnești, centrele administrative și aliații din afara granițelor.

Termenul „olacar” derivă de la cuvântul „olac”, care desemna o căruță ușoară, destinată transportului rapid. Inițial, acești curieri erau călăreți care duceau ordinele domnitorilor în cele mai îndepărtate colțuri ale țării.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Cu timpul, pe măsură ce rețelele de drumuri se dezvoltau și nevoia de comunicare creștea, olacarii au început să folosească și olace pentru a transporta scrisori, pachete sau diverse bunuri.

Activitatea acestora nu era una opțională pentru comunitățile rurale, ci impusă prin lege. Satele și orașele prin care treceau curierii aveau obligația legală de a le pune la dispoziție cai odihniți sau olace, pentru a le asigura mobilitatea necesară.

În mod excepțional, unele sate puteau fi scutite de aceste îndatoriri, însă doar printr-un hrisov domnesc explicit.

Un astfel de document a fost emis în 1399 de către Mircea cel Bătrân, prin care satul Pulcăuți era scutit de mai multe obligații, inclusiv de a furniza „cai de olac”.

Hrisovul, publicat ulterior de B.P. Hasdeu în Arhiva istorică a României, este dovada clară că un sistem rudimentar de poștă funcționa deja în Țara Românească la finalul secolului al XIV-lea.

Vezi și: Unde ar fi înmormântat Vlad Țepeș, de fapt. Italienii ar fi descoperit locul de veci al domnitorului român

O infrastructură gândită pentru rapiditate și eficiență

Rețeaua de curieri domnești nu funcționa la întâmplare. Transportul mesajelor și ordinelor era planificat în mod centralizat de dregătorii statului, care stabileau traseele, punctele de odihnă și locurile unde se făceau schimburile de cai sau vehicule.

Toate acestea aveau un scop clar: eficiență și rapiditate în comunicarea internă și externă. Istoricul Constantin N. Minescu, autorul lucrării Istoria poștelor române, publicată în 1916, oferă detalii valoroase despre organizarea acestui sistem.

El vorbește despre „curierii Domnilor” ca despre un corp administrativ esențial, a cărui existență era indisolubil legată de dezvoltarea structurilor de putere ale vremii.

„Odată cu formarea noilor state și organizarea lor administrativă, se simți nevoia de a se înființa curieri călări”, notează Minescu, subliniind astfel rolul vital al acestor mesageri în buna funcționare a țării.

Pe măsură ce activitatea diplomatică a domnitorilor români se intensifica, rolul curierilor călare devenea tot mai important. Într-un context politic marcat de amenințarea otomană și de necesitatea alianțelor strategice, mesajele trimise către aliați trebuiau să circule rapid și în siguranță.

Curierii – veriga de legătură în relațiile internaționale

Mircea cel Bătrân, cunoscut ca un domnitor abil și vizionar, a folosit serviciile curierilor nu doar pentru administrația internă, ci și pentru a țese o rețea de relații externe cu regi și principi din regiune.

A păstrat corespondență cu regii Poloniei și ai Ungariei, cu conducătorii țărilor slavone de peste Dunăre, dar și cu Papalitatea, care căuta să atragă principii ortodocși în sfera Bisericii Catolice.

Pentru ca aceste corespondențe să fie posibile, era nevoie de o infrastructură poștală de bază, iar olacarii îndeplineau acest rol. Tot ei duceau și aduceau mesaje din Asia Mică, unde Mircea căuta să creeze alianțe antiotomane cu diverși principi locali.

Înainte de bătălia de la Kosovo, Mircea ar fi încercat să provoace răscoale locale împotriva sultanului Amurat, tocmai prin astfel de canale de comunicare.

Minescu subliniază că extinderea teritoriului Țării Românești și complexitatea tot mai mare a problemelor de stat au impus un sistem de curierat organizat și eficient, iar populația satelor era mobilizată pentru a susține acest efort colectiv.

Vezi și: Ce l-ar fi ucis pe Ștefan cel Mare. Cel mai mare domnitor moldovean, înmormântat fără sicriu, pe un pat de cărămidă și 18 bare de metal

Poșta reprezenta un sprijin pentru comerț și economie

Pe lângă importanța sa strategică și politică, sistemul de curieri călare a avut și un rol economic de prim rang. Comerțul internațional al Țării Românești, în plină dezvoltare în acea perioadă, necesita o formă de comunicare între negustorii locali și partenerii lor externi.

Exporturile de miere, ceară, blănuri, vite și cai către orașe din Europa Centrală și de Est sau din zona Mării Negre impuneau o bună coordonare.

La fel și importurile de produse de lux, catifele, mătăsuri sau obiecte de uz gospodăresc, cumpărate prin intermediul negustorilor genovezi care aveau filiale comerciale la Cetatea Albă, Giurgiu sau Calafat.

În aceste condiții, corespondența comercială a devenit parte din rutina olacarilor, care nu mai transportau doar porunci domnești, ci și scrisori de afaceri, comenzi și oferte.

Un obicei care se păstrează de peste 600 de ani

De la curierii călare din Evul Mediu la poștașii de astăzi, România are o lungă tradiție în ceea ce privește serviciile poștale.

Dacă în trecut olacarii străbăteau drumurile prăfuite ale țării, schimbați din sat în sat pentru a duce vestea Domnului sau a aduce răspunsuri de la aliați, astăzi rețeaua Poștei Române acoperă fiecare localitate, oricât de izolată ar fi.

Totul a început, însă, cu acei curajoși călăreți și vizionarii conducători de stat care au înțeles valoarea comunicării. Hrisovul din 1399 nu doar că atestă o activitate poștală incipientă, ci demonstrează o conștientizare timpurie a necesității de a conecta oameni, comunități și state prin informație.

Într-o lume medievală fragmentată și periculoasă, olacarii erau veriga vitală dintre decizie și acțiune, dintre izolare și deschidere spre lume.

Astăzi, la mai bine de 600 de ani de la prima mențiune a „olacului”, istoria poștei românești continuă, păstrând vie moștenirea celor care au pus temeliile comunicării moderne în spațiul românesc.

Vezi și: Ce mâncau Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân? Alimentele preferate de români cu 600 de ani în urmă