Obiceiurile noastre de zi cu zi, de unde vin, ce semnifică: de la buchetul de mireasă aruncat înspre domnișoarele de onoare, la celebrul „deget mijlociu”

Există mii de tradiții în întreaga lume care aparțin diferitelor culturi, epoci, religii și popoare. Cu toate acestea, printre acestea, există unele care se evidențiază în mod deosebit datorită particularității, ciudățeniei sau naturii.

În acest articol vom discuta despre câteva dintre cele mai populare tradiții cunoscute sau practicate chiar și astăzi.

Grecii au fost primii care au suflat în lumânări cu ocazia zilelor de naștere

Grecii obișnuiau să-i ofere prăjituri lui Artemis ca ritual, iar romanii au nișat obiceiul pe non-zeități, însă numai grecii au încorporat lumânări în evenimentul cu pricina.

Prăjiturile grecești numite ammilos erau însoțite de lumânări care simbolizau stelele și luna și o cinsteau pe Artemis, zeița vânătorii.

Acestea erau așezate într-un templu dedicat lui Artemis, ca mai apoi oamenii să-și pună o dorință și să sufle în lumânări, „crezând că fumul duce rugăciunile spre ceruri”.

În momentul în care germanii medievali și modern timpurii au început să sărbătorească zilele de naștere ale copiilor (kinderfest), ei ofereau tânărului un tort dimineața, cu lumânări care rămâneau aprinse toată ziua, ca seara să fie stinse, iar sărbătoritul să-și pună o dorință.

Tot în Evul Mediu, cofetarii englezi puneau mici jetoane în prăjituri, o tradiție comparabilă cu „prăjiturile rege” în timpul sărbătorii Mardi Gras.

Miresele din Europa medievală au început să arunce buchete pentru a împiedica oamenii să le rupă rochiile de mireasă

În Europa medievală, era o practică obișnuită ca femeile singure să alerge mireasa și să-i smulgă suvenirurile de pe rochie, lăsând-o aproape dezbrăcată.

Practic, ele făceau asta pentru a avea noroc, pe viitor, eventual ca să le ajute să se căsătorească, dar să rămână și însărcinate.

Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor, materialele și forța de muncă pentru a crea o rochie de mireasă au devenit mai scumpe, ceea ce a dus la înlocuirea obiceiului.

Pentru a crea o distragere a atenției și a împiedica invitații să rupă rochia miresei, au început să fie aruncate obiecte, cum ar fi un buchet de flori.

Simbolizand fertilitatea, buchetul era, de regulă, reprezentat de o varianta mai ieftină, întrucât mireasa să nu-și dorească să-l păstreze.

Cum au început tații să-și ducă fiicele la altar și, mai ales, de ce

Nunțile erau, pe timpuri, considerate adevărate afaceri între familii, creând ideea că o căsătorie era mai mult o decizie financiară decât orice altceva.

Această noțiune de a face din căsătorie o tranzacție este ceea ce îi determina pe tați să fie foarte implicați în ceremonii – altfel spus, prezența lor era necesară pentru ca lucrurile să meargă bine.

Potrivit istoricului de nunți Susan Waggoner, „acest obicei provine din zilele căsătoriilor aranjate, când prezența tatălui era o modalitate perfectă de a preveni mirele să se retragă”.

În zilele noastre, din fericire, motivul pentru care tații își duc acum fiicele la altar și-a schimbat însemnătatea.

Se crede că tradiția de a purta negru la înmormântare datează din Roma Antică

Timp de secole, oamenii au purtat negru ca simbol al doliului la o înmormântare. Se crede că această tradiție de a purta negru datează din Roma Antică.

Textele supraviețuitoare din Roma conțin cea mai veche mențiune înregistrată despre faptul că negrul era folosit pentru doliu.

Tipul de îmbrăcăminte neagră pe care obișnuiau să o poarte cei îndoliați era cunoscut sub numele de toga pulla sau „toga întunecată”.

Mai târziu, tradiția a evoluat și s-a răspândit până în Evul Mediu și Epoca Renașterii.

Îmbrăcămintea neagră de doliu era purtată pentru a semnifica durerea, mai ales între aristocrați. În plus, în câteva țări din Europa, femeile văduve trebuiau să poarte negru pentru tot restul vieții. Tradiția se păstrează și acum în anumite comunități.

După moartea soțului ei, Regina Victoria a intrat în doliu și a purtat haine negre zi de zi, timp de 40 de ani, până la moartea ei.

Ceea ce a făcut Regina a dat naștere unei adevărate mode și, la scurt timp, mulți bărbați și femei au început să poarte negru după moartea unei persoane dragi, femeile văduve fiind nevoite să poarte asemenea haine timp de aproximativ doi până la trei ani.

Îmbrăcămintea neagră a început să se demodeze abia când Războiul Civil a ucis zeci de mii de oameni, iar efortul era prea mare.

În unele țări, echivalentul degetului mijlociu este degetul mare ridicat

În unele țări, cum ar fi Afganistan, Iran și Irak, a arăta cuiva degetul mare este egal cu a arăta degetul mijlociu.

Acest lucru, desigur, dă naștere multor situații ciudate pentru călătorii americani sau europeni plini de intenții bune.

Deci, dacă obișnuiești să călătorești mult, păstrează-ți „bunăvoința” pentru tine atunci când ajungi în Orientul Mijlociu. Nu se știe cine s-ar putea supăra pe tine.

Romanii sunt cei care ar fi inventat torturile aniversare, iar nemții au adăugat mai mult zahăr în ele

Prăjiturile aferente zilelor de naștere în stil roman erau folosite pentru a sărbători împlinirea a 50 de ani a unui bărbat și erau făcute din făină, miere, nuci, drojdie și brânză.

Apicius (secolul I e.n.) a adunat rețetele în De Re Coquinaria (un fel de carte de bucate), care include idei de dulciuri specifice.

În timpul Revoluției Industriale, disponibilitatea zahărului a dus la prăjituri și mai dulci și, pe măsură ce brutăriile germane au profitat de ingredientele ușor accesibile, deserturile prefabricate au devenit din ce în ce mai des întâlnite.

Cu toate acestea, prăjiturile nu sunt preferate pentru sărbătorirea zilelor de naștere peste tot. În Rusia se preferă plăcintele cu fructe, iar australienilor le place pâine feliată unsă cu unt.

Florile de înmormântare au fost folosite inițial pentru a masca mirosul cadavrelor aflate în descompunere

Înainte ca practicile funerare precum îmbălsămarea și refrigerarea să devină ceva la ordinea zilei, florile erau folosite pentru a masca mirosul unui cadavru aflat în descompunere.

Directorii de pompe funerare deseori puneau în mod strategic flori peste un sicriu sau în sicriu pentru a se asigura că cei dragi și oaspeții de la înmormântare nu simțeau mirosul cadavrului când începea să se degradeze.

Un exemplu faimos al acestei practici a fost înmormântarea președintelui Andrew Jackson, în 1874.

Trupul președintelui Jackson nu a fost îmbălsămat, așa că, atunci când a sosit ziua înmormântării sale, cadavrul lui începuse deja să se descompună.

Pentru a păstra demnitatea președintelui și a se asigura că oaspeții nu pleacă din cauza mirosului, sicriul președintelui Jackson a fost închis și acoperit cu flori parfumate deasupra și de jur-împrejur.