De ce zboară vrăjitoarele pe mătură: de unde vine acest mit, de fapt

În copilărie, ni se citeau povești despre vrăjitoarele cele rele care folosesc ca mijloc de locomoție mătura de casă. Această imagine ne-a fost conturată, de asemenea, mai bine în creier și de multele filme și desene animate în care puteam vedea, efectiv, vrăjitoare călare pe mături, eventual zburând prin dreptul unei Luni pline.

Vrăjitoarea clasică, diabolică, are pielea verde și zboară pe o mătură care, evident, este magică. Iată o imagine perfectă pentru Halloween, dar și un stereotip extrem de folosit de sute de ani.

Poate că ai vrea, totuși, să știi că povestea reală din spatele modului în care vrăjitoarele au ajuns să fie asociate cu un astfel de obiect de uz casnic. Cel mai probabil, în copilărie, și tu ți-ai întrebat părinții de ce zboară vrăjitoarele pe mături, dar nu ai primit un răspuns clar, în acest sens.

Prima „vrăjitoare” care a mărturisit că a zburat pe o mătură a fost un bărbat

Nu este clar când a fost inventată pentru prima dată mătura în sine, dar procedeul de măturare (curățenie), în sine, datează din cele mai vechi timpuri, iar atunci oamenii probabil că foloseau mănunchiuri de bețe subțiri, stuf și alte fibre naturale pentru a îndepărta praful sau cenușa de pe foc sau vatră.

Ce trebuie să faci cu grâul de Sfântul Andrei să crească mare și frumos în câteva zile. Trucul simplu pe care trebuie să îl știi

Cât de periculos este mucegaiul din casă în funcție de culoarea lui. Explicațiile unui microbiolog

După cum scrie J. Bryan Lowder, această sarcină casnică apare chiar și în Noul Testament, care datează din secolele I și II d.Hr.

Cuvântul „mătură” ( în engleză „broom”) provine de la planta propriu-zisă, care a fost folosită pentru a confecționa multe „dispozitiv” timpurii de măturat.

A înlocuit, treptat, cuvântul din engleză veche, besom, deși ambii termeni par să fi fost folosiți cel puțin până în secolul al XVIII-lea.

Încă de la început, măturile și mănunchiurile de bețe au fost asociate în primul rând cu femeile, iar acest obiect de uz casnic omniprezent a devenit un simbol puternic al „domesticirii” femeii.

În ciuda acestui fapt, prima „vrăjitoare” care a mărturisit că ar fi călărit o mătură a fost un bărbat, iar el se numea Guillaume Edelin.

Edelin era un preot din Saint-Germain-en-Laye, de lângă Paris. A fost arestat în 1453 și judecat pentru vrăjitorie, după ce a criticat public avertismentele bisericii cu privire la acest subiect sensibil în acele timpuri. Declarațiile lui au dus la tortură îndelungată și, în cele din urmă, de voie sau de nevoie, el s-a pocăit. Totuși, asta nu l-a scutit de temniță pe viață.

Trebuie totuși menționat că, până la „mărturisirea” lui Edelin, ideea potrivit căreia vrăjitoarele se deplasează pe mături zburătoare exista deja în percepția colectivă.

Cea mai veche imagine cunoscută a vrăjitoarelor pe mături datează din 1451, când au apărut două ilustrații în manuscrisul poetului francez Martin Le Franc, Le Champion des Dames (Apărătorul doamnelor).

În cele două desene, o femeie plutește prin aer pe o mătură, iar în celălalt, o altă femeie zboară pe un simplu băț alb. Ambele poartă eșarfe pe cap, ceea ce sugerează că femeile ar putea fi membre ale unei secte creștine fondate în secolul al XII-lea. De-a lungul timpului, membrii acestei secte au fost marcați drept eretici de către Biserica Catolică, parțial pentru că au permis femeilor să devină preotese.

Antropologul Robin Skelton sugerează că asocierea dintre vrăjitoare și mături poate avea rădăcini într-un ritual păgân de fertilitate, în care fermierii din mediul rural săreau și dansau călare pe stâlpi, furci sau mături în lumina Lunii pline pentru a încuraja rodul bogat al recoltelor lor. Acest „dans pe mătură”, scrie antropologul, a devenit confundat cu relatările obișnuite despre vrăjitoare care zboară noaptea în drum spre orgii sau alte întâlniri ilicite.

Lady Alice Kyteler, acuzată și judecată pentru vrăjitorie

În 1324, văduva irlandeză putred de bogată, Lady Alice Kyteler, a fost judecată pentru vrăjitorie și erezie. Anchetatorii au raportat că, percheziționând casa lui Kyteler, au găsit „o pipă cu unguent, cu care ea ar fi uns un toiag, pe care a zburat”.

Sună exagerat? Nu și pentru acele vremuri. Iar dacă ai impresia că ideile acestea au dispărut în 2022, te invităm să citești despre situația absurdă a femeilor din Iran.

Farmacologul David Kroll a scris, în Forbes, că presupusele vrăjitoare din Evul Mediu s-ar fi gândit să-și inventeze propriile băuturi din plante, precum Atropa belladonna, Hyoscyamus niger, Mandragora officinarum și Datura stramonium – toate acestea ar fi produs substanțe chimice halucinogene. Cu alte cuvinte, se pare că vrăjitoarele au inventat drogurile.

Potrivit unor relatări istorice, mai degrabă decât să ingereze aceste substanțe care modifică starea minții, ceea ce ar fi provocat suferințe intestinale, vrăjitoarele ar fi ales să le absoarbă prin piele, adesea în zonele cele mai intime ale corpului.

În cartea Murder, Magic and Medicine, John Mann citează un text din secolul al XV-lea al teologului Jordanes de Bergamo, care a scris că „vulgarii cred, iar vrăjitoarele mărturisesc, că în anumite zile sau nopți ung un toiag și călăresc spre zări. Se ung în zonele păroase ale corpului”.

Frica de vrăjitorie duce la povești scoase din contextul realității

Este imposibil de știut dacă astfel de povești, raportate la apogeul fricii legate de vrăjitorie în Europa în Evul Mediu, reflectau realitatea… sau nu.

Cea mai mare parte din ceea ce știm despre vrăjitoria medievală astăzi provine din înregistrările inchizitorilor religioși, oficialităților legale și mărturiile presupuselor vrăjitoare acuzate.

Începând cu secolul al XVII-lea, relatările despre vrăjitoarele care foloseau mături au devenit destule de comune, iar asta pentru că femeile au devenit mai abitir asociate cu sfera casnică decât în oricare altă perioadă.

Potrivit unui obicei comun al acelor timpuri, femeile sprijineau o mătură în afara ușii sau o puneau pe un coș de sobă, pentru a semnala faptul că, în acel moment, nu sunt acasă.

Poate din această cauză, legenda populară a îmbrățișat ideea că vrăjitoarele obișnuiau să își părăsească casele prin intermediul coșurile sobelor, deși foarte puține vrăjitoare acuzate au mărturisit vreodată că au făcut acest lucru.

Frica populară cu privire la vrăjitorie a reușit să dispară abia în secolul al XVIII-lea. Deși există încă o mulțime de „vrăjitoare” autoproclamate în toată lumea, chiar și în 2022, iar asta se datorează, în special de creșterea popularității tradițiilor religioase neo-păgâne precum Wicca, puține dintre ele pretind că ar folosi mătura ca mijloc de locomoție.