Data de 10 septembrie 1989 nu va fi uitată prea curând de locuitorii orașului Galați, întrucât, în această zi s-a scufundat nava de pasageri Mogoșoaia, luând în adâncurile Dunării aproximativ 200 de suflete.
De altfel, scufundarea navei Mogoșoaia este catalogată ca fiind cea mai mare dramă din istoria navigației române.
În realitate, universul încerca să comunice de ceva vreme ceea ce urma să se întâmple, accidentul tragic din data de 10 septembrie nefiind primul pe care îl suferea Mogoșoaia, nava care transporta pasageri de pe un mal pe altul al Dunării, ea suferind alte două incidente, în prealabil.
În data de 10 septembrie 1989, nava de pasageri Mogoșoaia avea să fie izbită din plin de împingătorul bulgăresc „Petar Karamincev”. La scurt timp, vasul se scufunda în adâncurile apei, împreună cu aproximativ 200 de pasageri, aflați la bord, în imediata apropiere a zonei numite Cotu Pisicii. Din nefericire, nici în momentul actual nu se știe numărul exact al victimelor de acum 33 de ani.
„Prin luna mai apăruse hotărârea de desfiinţare a comunei Grindu, care fusese arondată lui 23 August, localitate care se numeşte în prezent I.C. Brătianu. Eram viceprimar la acea vreme şi am făcut parte din comisia de recunoaştere a morţilor, era un fel de celulă de criză“, relata Ion Cristea, pe atunci secretarul Primăriei Grindu și desemnat membru al comisiei de recunoaștere a victimelor. „Nu exista familie în sat care să nu fi pierdut pe cineva drag. Durere mare a fost atunci la noi“, a adăugat acesta, mărturisind că evenimentul l-a marcat pentru totdeauna.
Ion Cristea a relatat, de asemenea, că numărul morților era atât de mare încât preoții nu mai reușeau să facă față înmormântărilor. „Ţin minte că primele cadavre au ieşit la suprafaţă la puţin timp de la scufundarea navei, iar ulterior, când au scos la suprafaţă Mogoşoaia, au apărut altele şi altele… Se amenajase o hală unde se primeau morţii. Ce era aici la noi… miliţie, medici, preoţi“, a mai spus acesta.
Operațiunea de recuperare a celor decedați în accidentul naval cu pricina a fost una de lungă durată, scafandrii „pescuind” morții și așezându-i pe o platformă, ca mai apoi cadavrele să fie spălate cu furtunul și puse în sicrie, pentru a fi înmormântate. „Trupul unui verişor de-al meu a fost găsit la multă vreme pe la unguri, în al doilea an. Alte cadavre s-au prins de o barjă şi au ajuns pe la bulgari“, își amintește bărbatul.
Teodor Neagu își amintește cu spaimă de acele momente care aproape i-au curmat viața. Potrivit relatărilor bărbatului, numai un noroc a făcut ca, în acea zi, să nu-și ia familia cu el, pe vas. Nu a vrut să îi trezească.
„Mi-am dat seama că ceva nu este în ordine. Am ieşit pe punte. Atunci am observat cum vine spre noi un împingător. Mi-am dat seama că ne vom ciocni şi am sărit pe barja lor. Vreau să vă spun că nici măcar nu m-am udat“, a relatat bărbatul, adăugând că Mogoșoaia s-ar fi scufundat imediat după aceea, probabil în câteva minute.
La fel de norocos a fost și Laurențiu Nenciu, singurul membru al echipajului care a supraviețuit teribilului accident.
„La 7.40, după ce am terminat de mâncat, m-am dus la schelă şi am început îmbarcarea pasagerilor. Înainte de plecare, a venit şi electricianul Ioniţă Hodorogea împreună cu fiica sa care avea în jur de 6-7 ani. Spunea că vrea s-o plimbe cu vaporul. Deodată am văzut un catarg, dar fără luminile corespunzătoare pentru ceaţă. Când mai aveam câţiva metri de convoi şi abordajul era evident, pilotul nostru a spus: Ne loveşte!
Şi în acel moment, am ieşit afară ca să văd cum şi unde ne loveşte. Am văzut lovitura care m-a proiectat în peretele comenzii (cabinei de comandă n.n.), dar mi-am revenit imediat. Vaporul a început să se încline cu o viteză destul de mare şi, în acel moment parcă aşterptam cu toţii să revină la poziţia normală.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În momentul în care peretele vertical devenise orizontal, m-am căţărat pe el şi am luat-o la fugă spre chila navei după care am sărit în apă, pe burtă, fără să mă ud pe cap şi am început să înot, cu gândul că trebuia să mă îndepărtez repede de vapor. N-am văzut în apă nicio persoană sau coleg de-al meu”. a povestit Laurenţiu Nenciu care, la vremea respectivă, avea 24 de ani.
Din nefericire, nici acum nu se știe numărul exact de decedați de pe Titanicul din Galați. În plus, nu toate cadavrele au fost recuperate.