Pe 19 februarie se împlinesc 144 de ani de când s-a născut Constantin Brâncuși. Statul s-a luat un pic mai serios în 2020 și a sfârșit cum te așteptai: cu oiștea înfiptă în gard. Așa că nu ne rămâne decât să ne bucurăm de munca lui Brâncuși, fiecare cum poate, și să încetăm să-l mai cinstim cumva la nivel de țară. E clar că eșuăm.
[related]
Aniversarea celor 144 de ani de la nașterea lui Brâncuși a început acum câteva săptămâni. Surprinzător, cu o cântăreață. Irina Rimes a fost desemnată ambasador onorific al Zilei Brâncuși și lumea a luat-o razna.
Internetul s-a umplut de reacții care mai de care mai colorate, ba că n-are nicio legătură cu Brâncuși, ba că e o artistă mediocră, ba că o cheamă Rîmeș, ba că are accent de moldoveancă. Logica acestei decizii e una foarte simplă și care, teoretic, și-a atins scopul. După cum a declarat Ministrul Culturii, scopul e ca tineretul să fie și el atras de cultură, iar asta nu o poți realiza decât prin intermediul unui artist cu priză la acest public.
La câte reacții a stârnit, ai putea spune că întreaga campania a fost un succes. Brâncuși e viral, e în trend. Însă, pe lângă mediatizarea sculptorului, scandalul a reușit să scoată la iveală și o formă de ipocrizie pe care nimeni nu și-o asumă.
Relația sculptorului cu România a fost una complicată. A fost constant luat peste picior și împins spre alte meleaguri care să-l aprecieze. În 1903, Brâncuși primea prima comandă: bustul generalului medic Carol Davila. Prin asta urma să-și plătească drumul spre Paris. A primit o tranșă în avans, iar, la terminarea lucrării, s-a trezit cu o recepție nesatisfăcătoare. Membrii consiliului au comentat de trăsăturile generalului, ba de nas, ba de epoleți, fapt care l-a înfuriat atât de tare pe sculptor, încât a părăsit ședința fără bani. A decis să meargă la Paris pe jos. Sigur, n-a făcut-o la propriu, dar a rămas în urma lui o legendă și o încăpățânare de-a scăpa de România și români oricum s-ar putea.
Cu toate că a avut un start prost în România, Brâncuși nu și-a uitat originile. A vrut să doneze țării 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi o serie de piese de mobilier. Academicienii Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei Republicii Populare Române, s-au întrunit pe 7 martie 1951 pentru a dezbate dacă e ceva de capul operelor lui Brâncuși. Au decis că Brâncuși nu poate fi considerat creator în sculptură, așa că donația a fost respinsă. Frumos.
Sigur, poți spune că erau comuniști, cu Sadoveanu în frunte, dar asta nu face decât să arunce vina nepăsării pe unii deja morți, care nu mai pot explica sau nu mai pot fi judecați.
Șirul ăsta de decizii proaste nu s-a oprit în trecut, pentru că nici până acum nu s-au făcut pași concreți cu Cumințenia Pământului. Inițial, sculptura i-a aparținut inginerului Gheorghe Romașcu, un bun prieten al lui Brâncuși.
În perioada comunistă, statul român a luat Cumințenia Pământului în mod abuziv și a expus-o timp de 50 de ani la Muzeul Național de Artă a României. În 2012, după un proces lung, sculptura a fost retrocedată moștenitorilor lui Gheorghe Romașcu.
În 2014, Cumințenia Pământului a fost prezentată în cadrul expoziției private dedicate avangardei românești Showcasing Romanian Avant-garde Art, from Private Collections, on exclusive display. Sculptura a fost evaluată la 20 de milioane de euro și face parte dintr-o colecție bucureșteană privată, dar a fost scoasă la vânzare.
Ministrul Culturii a fost invitat să înainteze o ofertă, însă, după o rundă de negocieri, a ales să nu încerce nimic. Ar mai exista încă șase cumpărători dispuși să achiziționeze Cumințenia Pământului, dacă statul român decide să nu se bage.
În 2016, Guvernul lansa oficial faimoasa campanie „Brâncuși e al meu”. S-a dovedit că încă nu e al meu, al tău, al nostru. Sigur n-ai uitat de asta, că peste tot te loveai de mesaje care te îndemnau să donezi pentru achiziția operei. Guvernul punea la bătaie cinci milioane de euro, iar cetățenii trebuiau să doneze încă șase milioane pentru achiziție. Românii au reușit să doneze doar 1.273.668 euro. Poți spune că au fost zgârciți, dar dacă e și altă explicație? Dacă oamenii n-au înțeles, de fapt, de ce ar dona pentru ceva, fie acel ceva chiar și al lui Brâncuși?
Închei acest bilanț provizoriu cu ceva și mai frumos. Cumințenia pământului nu va fi văzută de Ziua Brâncuși, pentru că Ministerul Culturii nu a plătit o asigurare de 2.000 de euro. Dar Ministerul a plătit, din sponsorizări, aproximativ 40.000 de euro pentru o proiecție pe clădirea MNAR.
După atâtea eșecuri ale statului și chiar și ale cetățenilor, cumva românii continuă să se agațe de marele sculptor. S-a dovedit clar că oamenilor nu le prea pasă, dar aleg să se ofenseze că o cântăreață va fi ambasador onorific al Zilei Brâncuși.
Până acum mă îndoiesc că a auzit prea multă lume de acest eveniment. Prea puțină lume știe că pe 19 februarie e ziua lui Brâncuși. Prea puțină lume cunoaște ceva despre sculptor, în afară de Coloana infinitului, Masa tăcerii și Poarta sărtului. Adică acele props din Târgu Jiu folosite destul de asiduu de nuntași. Dar, cumva, toți au niște păreri puternice despre cine este mai demn să vorbească despre Brâncuși.
Irina Rimes este una dintre vedetele autohtone cu cel mai mult bun-simț. Poate și pentru că vine din Republica Moldova. Deocamdată, nu a fost niciodată în centrul scandalurilor, nu este vulgară, este talentată, are cântece și versuri inofensive care prind la orice tip de public. Nu cred că mă pot gândi la un artist care să fie mai „curat” decât ea. Totuși, există o furie.
[related]
O bună parte din români tind să critice orice iese din zona „mainstream”. Dacă se dă la radio, înseamnă că e automat prost și o jignire față de cultură. Și aici se oprește implicarea românului în Ziua Brâncuși. Alte idei nu apar, evenimentul continuă să fie obscur, dar măcar s-a vorbit puțin pe internet despre el.
Dacă Ministrul Culturii a intenționat strict să provoace lumea să vorbească despre Brâncuși și să-i facă pe câțiva tineri să dea un Google cu „cine e Brâncuși”, atunci campania a fost un succes. Însă, dacă scopul a fost să promoveze evenimentul în sine, îmi pare rău, dar aici e nevoie de mult mai mult decât o vedetă, pentru că nepăsarea asta este datorată strict statului român care în toți acești ani n-a știut cum să-l aprecieze și cum să-l promoveze pe Constantin Brâncuși.
Conținutul articolelor din secțiunea Opinii reprezintă strict opiniile autorilor textelor și nu reprezintă neapărat poziția oficială a PLAYTECH.ro.