The Irishman. Finalul glorios pentru oamenii care au definit Hollywood și filmele cu gangsteri

În general, părerile despre The Irishman sunt împărțite în două extreme. Pe de-o parte sunt cei care îl percep ca pe o capodoperă cinematografică, iar pe de altă parte sunt cei care s-au plâns de durată și care s-au uitat la el în mai multe etape. Asta dacă și-au propus să îl și termine.

[related]

Personal, nu-i judec pe cei din urmă. Nu zic că The Irishman este un film de nișă, însă cu siguranță este un film dedicat unora care au o pasiune pentru acest gen. Din categoria asta fac parte și eu, așa că am știut exact la ce să mă aștept și, din fericire, așteptările mele au fost pe măsură.

The Irishman este un elogiu trist al filmelor cu gangsteri

Pesci și De Niro în personajele din film ca în viață, aproape

Până acum, Scorsese ne-a obișnuit cu filme ca Goodfellas, în care lumea gangsterilor pare plină de succes și putere. Se văd banii și luxul, se văd crimele și se vede monopolul absolut, însă, de data asta, viețile lor nu mai sunt glorificate. Nu că ar fi fost până acum prezentate într-o lumină pozitivă, dar ultima parte a filmului arată exact cât de singuri și detestați au fost, de fapt, acești indivizi.

Cum faci cea mai bună cremă pentru torturi. Iese cremoasă și gustoasă, exact ca la cofetărie

Trucul știut doar de instalatori. Ce trebuie să faci ca mașina ta de spălat să nu se uzeze în timp. Va funcționa ca în prima zi

Gangsterii au trăit o viață pe repede înainte în care au făcut cele mai groaznice lucruri pentru putere. Scorsese a avut grijă să arate cu un text alb sfârșitul tragic al tuturor celor implicați, adică împușcați fără milă, iar cei puțini care au reușit să prindă bătrânețea au ajuns să moară încet și singuri.

Cu toate astea, nu ajungi să empatizezi cu personajele.

Pentru Frank, de exemplu, n-ai cum să simți milă când vezi că după toți acești ani nu prezintă nicio urmă de regret pentru faptele lui. Este un personaj asumat și resemnat care nu caută să se căiască. Natura lui psihopată se vede cel mai bine când trebuie să-l ucidă pe Hoffa.

Al Pacino în pielea personajului Joffa, la tribunal

Știm cu toții ce se va întâmpla, dar, pentru o clipă, parcă sperăm să aibă un pic de mustrare sau un conflict cu propriile gânduri. Execuția a fost făcută, în schimb, fără milă, de la spate, în cel mai vulnerabil moment al lui Hoffa.

Când vine vorba de eliminarea personajelor, un lucru de la care Scorsese nu s-a dat înapoi în niciun astfel de film, e suficient să te uiți la Casino. E un alt film de referință din portofoliul lui Scorsese. Acolo, personajele sunt fie eliminate de alte personaje cu alte interese, fie se conformează schimbărilor. Și acolo e un alt element pe care Scorsese îl inserează. De unde gangsterii controlau cazinourile din Las Vegas, pe final, vin corporațiile care „curăță” locurile și creează un nou Las Vegas care să fie mai axat pe bani decât pe influență în lumea mafiotă.

Este o plăcere să-i vezi pe De Niro, Pacino și Pesci împreună, probabil pentru ultima dată

Momentul în care JF Kennedy e asasinat

Practic, The Irishman încheie o epocă a genului și o face în cel mai cinstit mod posibil. Nu o să mai ai ocazia să-i vezi pe cei trei împreună, pentru că, să fim serioși, nu mai sunt chiar tineri. Tocmai de-aia filmul este cel mai bun cadou pentru fanii genului și mă bucur că Netflix i-a oferit lui Scorsese libertate absolută să facă filmul exact așa cum și-a dorit.

Pentru mine, cel mai impresionant a fost Joe Pesci. Omul a acceptat rolul după ce în urmă cu 20 de ani a anunțat că se retrage din cinematografie. Revenirea lui a fost pe măsură și a demonstrat încă o dată că este un actor flexibil și capabil.

Pesci era cunoscut pentru rolurile sale de personaj isteric, agitat și veșnic nervos, însă aici îl vezi într-un rol calm, calculat care reușește să impună respect și frică fără să devină vreodată violent. Aproape că ai putea spune că a făcut schimb cu Pacino care, la polul opus, are rolul tipic a lui Pesci de odinioară. Interpretarea lui pentru Hoffa a fost memorabilă și, efectiv, nu-ți poți lua ochii de la el de fiecare dată când apare pe ecran.

Martin Scorsese în timp ce dă indicații

În schimb, o bubă tot am reușit să-i găsesc la The Irishman. Știu că s-a folosit CGI pentru a-i întineri pe actori, iar fețele lor au arătat natural aproape de fiecare dată. Cu toate astea, se simțea că oamenii ăia chiar au 70 de ani. Poți corecta trăsăturile faciale, poți mima tinerețea, însă postura trădează chiar și cele mai bune efecte.

S-a văzut cel mai bine când De Niro a aruncat pistoalele-n apă și mai ales în scena cu bătaia din magazin. Ambele sunt scene care puteau fi filmate cu o dublură, mai ales că personajul apărea în permanență cu spatele.

[related]

Problema cu vârsta nu afectează filmul. Povestea curge normal într-un ritm firesc și suficient de captivant. Restul sunt detalii pe care le poți ignora cu ușurință, pentru că, într-adevăr, Scorsese a creat o capodoperă. Nu știu dacă The Irishman este filmul anului, însă cu siguranță e acolo sus.