Microplasticele „din tot corpul”, sub semnul întrebării: ce spun criticii și ce rămâne, totuși, solid

În ultimii ani, ideea că microplasticele s-ar găsi peste tot în corpul uman – în creier, sânge, placentă, artere sau testicule – a devenit un fel de titlu-reflex în presă. De fiecare dată când apărea un studiu nou, reacția era previzibilă: șoc, anxietate, apoi încă un val de întrebări despre cât de grav e și ce ai de făcut.

Doar că, pe 13 ianuarie 2026, o investigație publicată de The Guardian a turnat apă rece peste multe dintre aceste „certitudini”: mai mulți cercetători susțin că o parte importantă din detectările raportate ar putea fi, de fapt, contaminare de laborator și „false pozitive” – adică semnale interpretate greșit drept plastic. Un chimist a numit situația „o bombă” pentru domeniu.

Miza e dublă. Pe de o parte, un domeniu care crește exploziv riscă să-și erodeze credibilitatea dacă publică repede, cu controale insuficiente. Pe de altă parte, dacă dovezile sunt fragile, poți ajunge fie la politici publice construite pe nisip, fie la argumente perfecte pentru lobby-ul industriei plasticului: „vedeți? alarmism”.

Critica nu spune că problema microplasticelor ar fi inventată. Poluarea cu plastic e omniprezentă, iar expunerea prin aer, apă și alimente e plauzibilă și intens studiată. Însă mesajul central e altul: când încerci să găsești particule microscopice în țesuturi umane, lucrezi la limita instrumentelor și a metodologiilor, iar orice mică neglijență poate arăta ca o „descoperire”.

Horoscop 4 februarie 2026. Zodia care poate fi dezamăgită în iubire dacă ia decizii pripite

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

În investigația The Guardian sunt menționate mai multe lucrări contestate formal prin comentarii sau scrisori publicate în aceleași reviste științifice – inclusiv studii despre microplastice în creier și în plăcile de aterom din artere. În unele cazuri, criticii spun că au lipsit controale de contaminare de bază (de exemplu, probe „blank”, folosite ca să vezi ce „plastic de fundal” îți intră din aer, instrumente, haine, consumabile).

Aici e și tensiunea tipică unei științe tinere: toată lumea vrea rezultate rapide, dar standardele comune (ghiduri, protocoale, praguri de raportare, practici de control) se construiesc mai greu decât titlurile. În paralel, apar și diferențe mari între echipe: unele au experiență de chimie analitică dură, altele vin din zone unde măsurarea contaminanților la nivel ultra-trace nu e „meseria de bază”. Iar când particulele sunt atât de mici, diferența dintre „am găsit ceva” și „am măsurat corect” devine enormă.

Unde se rup măsurătorile: interferențe, grăsime și limitele Py-GC-MS

O parte din controverse se învârte în jurul unei metode folosite pentru a estima masa micro- și nanoplasticelor: Py-GC-MS (piroliză + cromatografie de gaze + spectrometrie de masă). Pe scurt, proba e încălzită până se descompune, apoi „fumul” rezultat e analizat pentru a identifica semnături chimice asociate unor polimeri. Sună contraintuitiv, dar e o tehnică standard în chimia analitică – doar că, în matrice biologice, lucrurile se complică.

Problema: anumite semnale atribuite plasticului pot fi generate și de compuși proveniți din țesuturi (în special lipide/grăsimi). În cazul creierului, care are un conținut mare de lipide, criticii au susținut că există risc ridicat de „confuzie” între plastic (de exemplu, polietilenă) și produși de degradare ai grăsimilor. De aici și acuzația că unele concluzii au fost trase fără validări suficient de dure (testări cu probe „spiked”, repetabilitate, controale de recuperare etc.).

Această limitare nu e doar o opinie aruncată în spațiul public. Un studiu din 2025 (Rauert și colaboratorii) a evaluat explicit Py-GC-MS în matrice biologice și a concluzionat că metoda nu e, în forma curentă, potrivită pentru cuantificarea unor polimeri precum polietilena și PVC în astfel de probe, din cauza interferențelor și a produșilor nespecifici de piroliză.

În plus, există și un argument de „plauzibilitate biologică”: când unele lucrări raportează cantități foarte mari sau particule de dimensiuni relativ mari în organe, criticii întreabă dacă există dovezi solide că astfel de particule pot traversa barierele biologice și ajunge acolo în acele concentrații. În același timp, ironia e că particulele cele mai îngrijorătoare (nano) sunt și cele mai greu de detectat cu instrumentele uzuale.

Ce înseamnă asta pentru sănătate și pentru politici publice

Dacă o parte din „microplasticele din organe” sunt supraestimate, nu înseamnă că poți respira ușurat. Înseamnă, mai degrabă, că știința încearcă să pună rigla pe un fenomen real, dar încă nu are aceeași unitate de măsură peste tot. Organizații internaționale au subliniat deja, în lucrări despre expunere (în special prin mediu), că dovezile despre efectele asupra sănătății sunt încă incomplet conturate și că există multe necunoscute.

La nivel european, instituții de mediu vorbesc despre expunere și potențiale impacturi (inclusiv prin substanțe asociate plasticului), dar pun accent pe incertitudini și pe nevoia de cercetare riguroasă. Pe fundal, se construiesc standarde pentru anumite tipuri de analize (de exemplu, pentru apă), semn că domeniul încearcă să se maturizeze metodologic – chiar dacă „standardul perfect” pentru țesuturi umane nu e încă aici.

Pentru politici publice, riscul e simplu: dacă reglementezi agresiv pe baza unor cifre fragile, poți alege ținte greșite sau măsuri cu impact mic și cost mare. Dar dacă arunci totul la coș, riști să întârzii acțiuni care chiar reduc poluarea cu plastic. Tocmai de aceea, discuția despre calitatea dovezilor contează: nu ca să minimalizezi problema, ci ca să nu-ți sabotezi singur soluțiile.

Cum reduci expunerea fără panică

În timp ce laboratoarele își rafinează metodele, tu poți reduce expunerea prin câteva obiceiuri simple, fără să cazi în obsesie. Începe cu zona cea mai „controlabilă”: mâncarea. Evită să încălzești alimente în plastic (mai ales în cuptorul cu microunde) și mută mâncarea fierbinte în recipiente din sticlă sau ceramică, fiindcă temperaturile ridicate cresc riscul de migrare a particulelor și a aditivilor.

Uită-te și la obiectele mărunte, dar omniprezente, care se degradează constant. De exemplu, bureții de vase se uzează rapid și pot elibera particule; alege alternative mai durabile (perii, lavete din materiale rezistente) și schimbă consumabilele la timp, pentru că uzura mecanică înseamnă particule eliberate.

Aerul din interior e, de multe ori, mai încărcat decât crezi. Aerisește zilnic, aspiră cu filtru HEPA dacă ai, și redu acumularea de praf (mai ales dacă ai multe textile sintetice). Există studii și articole recente care arată că inhalarea poate fi o cale importantă de expunere, inclusiv în spații închise precum mașinile.

Și, poate cel mai important, păstrează proporțiile: nu ai nevoie de certitudinea „plastic în creier” ca să susții măsuri anti-poluare. E suficient să vezi cât plastic ajunge în natură și cât de greu e de scos de acolo. Iar când citești următorul titlu „șocant”, întreabă-te două lucruri: ce metodă s-a folosit și ce controale de contaminare au fost făcute. Într-un domeniu unde un fir de praf poate arăta ca o concluzie, aceste detalii fac diferența dintre știință și zgomot.