Mașinile zgomotoase îi enervează pe oameni de 115 ani. Cum a început războiul cu motoarele care fac gălăgie

Dacă te scoate din sărite o mașină care trece noaptea pe stradă cu evacuarea urlând, claxonul inutil sau motorul turat la maximum, problema nu este deloc una modernă. Șoferii care își modifică mașinile pentru ca acestea să se audă de la câteva străzi distanță îi deranjează pe ceilalți de mai bine de un secol, iar primele plângeri oficiale privind zgomotul produs de automobile datează din 1911.

La începutul secolului XX, automobilul începea să se răspândească rapid, însă regulile referitoare la zgomot erau aproape inexistente. Claxonul era obligatoriu în anumite situații periculoase, dar nu exista o limită clară pentru cât de gălăgioasă putea fi o mașină. În scurt timp, autoritățile britanice au început să primească tot mai multe reclamații despre sunetele puternice produse de noua generație de vehicule.

Prima țintă, dispozitivele care făceau evacuarea și mai zgomotoasă

În 1911, poliția britanică le cerea proprietarilor și șoferilor să evite dispozitivele care amplificau inutil sunetul produs de automobile, mai ales pe timpul nopții. Mesajul poate părea surprinzător de familiar și astăzi, când auzi câte o mașină modificată trecând pe sub geam în toiul nopții, dar problema era deja suficient de serioasă pentru a ajunge pe agenda autorităților, scrie Autocar.co.uk.

Unul dintre dispozitivele care au intrat rapid în vizorul lor era așa-numitul „cut-out”, un mecanism care permitea gazelor de evacuare să ocolească toba de eșapament. Rezultatul era un zgomot mai puternic, iar autoritățile au ajuns să interzică folosirea acestor sisteme și să insiste asupra unor amortizoare de zgomot capabile să reducă semnificativ sunetul evacuării.

La vremea respectivă, însă, nu toată lumea considera automobilele cea mai mare problemă. Chiar presa de specialitate observa că existau și alte surse de zgomot mult mai greu de ignorat, de la utilaje grele care făceau casele să vibreze până la vehicule trase de cai cu roți metalice.

În anii ’20, zgomotul auto devenise deja o problemă de sănătate publică

Discuția a revenit în forță spre sfârșitul anilor 1920. În 1928, un parlamentar britanic descria zgomotul traficului drept o problemă care provoca suferință considerabilă și putea reprezenta un pericol pentru sănătate. Într-un singur an, peste 10.000 de șoferi fuseseră trimiși în fața autorităților pentru zgomot excesiv.

Un comitet special a analizat situația, iar concluzia a fost, previzibil, că era nevoie de reguli mai stricte. Din august 1929, devenea ilegală folosirea unei mașini care producea zgomot excesiv, indiferent dacă problema provenea direct din funcționarea vehiculului sau dintr-o defecțiune, întreținere necorespunzătoare, reglaje greșite ori încărcarea mașinii.

Legea avea însă o slăbiciune evidentă: era foarte greu să stabilești în mod obiectiv cât de zgomotoasă este o mașină. Fără un instrument de măsurare, aprecierea rămânea în mare parte la discreția polițistului. Chiar și atunci exista temerea că legea va deveni imposibil de aplicat în mod consecvent.

În 1937 apare aparatul care putea măsura zgomotul

Situația s-a schimbat în anii ’30, când autoritățile au început să folosească instrumente capabile să cuantifice sunetul. În 1937, măsurarea zgomotului auto a intrat într-o etapă nouă, într-o perioadă în care ideea de liniște absolută nu mai era considerată un standard realist.

Existau deja două unități de măsurare relevante: decibelul, asociat cu energia mecanică a sunetului, și phonul, destinat să reflecte modul în care urechea umană percepe intensitatea sunetelor la frecvențe diferite. Ministerul Transporturilor britanic propunea atunci ca automobilele să nu depășească 90 de phoni.

Testele realizate pe automobilele vremii arătau că unele modele erau, în condiții normale de mers, mult sub acest prag. Un Wolseley sedan măsurat la aproximativ 30 mph, în treapta superioară, a atins 77 de phoni la distanța de circa 5,5 metri de microfon.

Problema nu a dispărut însă. În 1955, pe măsură ce automobilul devenea accesibil unui număr tot mai mare de oameni, legislația britanică a fost din nou înăsprită. Mașinile echipate cu motoare cu ardere internă trebuiau să aibă sisteme capabile să reducă zgomotul produs de evacuare.

În anii ’50, motocicletele și mașinile sport erau deja printre principalele surse de nemulțumire. Un parlamentar britanic observa în 1959 că unele vehicule nu erau neapărat foarte zgomotoase când ieșeau din fabrică, însă modificările făcute ulterior de proprietari puteau transforma complet situația.

De la „mașină gălăgioasă” la pragul măsurabil în decibeli

Poliția britanică a continuat să caute o metodă mai precisă de aplicare a regulilor. Într-un experiment realizat împreună cu poliția din Southend, un aparat de măsurare a decibelilor a fost folosit pentru ca evaluarea să nu mai depindă exclusiv de impresia agentului.

Pragul stabilit pentru avertizare sau sancționare era de 95 de decibeli. În timpul testelor, însă, cea mai zgomotoasă mașină întâlnită a ajuns la 92 de decibeli, fiind vorba despre un automobil sport cunoscut pentru nivelul ridicat de zgomot și condus la turații mari.

Dezbaterea a continuat și în anii următori, iar în 1960 guvernul britanic a comandat un nou raport privind problema. Un parlamentar a ironizat chiar șoferii care își făceau mașinile să urle pe străzi, considerând că încercarea unui adult de a atrage atenția în acest mod este mai degrabă caraghioasă decât impresionantă.

În 1970, legislația britanică a făcut încă un pas important: „zgomotul excesiv” a primit o definiție obiectivă, stabilită la 87 de decibeli. Cu alte cuvinte, ceea ce astăzi pare o discuție foarte modernă despre evacuări modificate, motoare turate și mașini care te trezesc din somn are, de fapt, rădăcini care merg înapoi până la primele decenii ale automobilului.

Așa că, dacă te întrebi de ce au apărut reguli pentru mașinile prea zgomotoase, răspunsul este simplu: oamenii s-au plâns de ele aproape imediat ce automobilele au început să umple străzile. După 115 ani, doar tehnologia s-a schimbat. Nemulțumirea a rămas aproape identică.

De ce unele cabluri USB-C nu funcționează cu PC-ul tău, deși se potrivesc perfect în port