James Webb a găsit o „fabrică” de stele lângă centrul Căii Lactee, mult prea eficientă pentru modelele actuale

Telescopul spațial James Webb a oferit o privire rară într-una dintre cele mai aglomerate și greu de înțeles zone ale galaxiei noastre: regiunea din apropierea centrului Căii Lactee. Acolo, într-un peisaj cosmic dominat de gravitație puternică, radiație intensă și nori groși de praf, astronomii au identificat un paradox: un nor gigantic de gaz formează stele cu o eficiență care pare să sfideze așteptările.

Regiunea se numește Sagittarius B2 și este considerată una dintre cele mai masive și active „creșe” stelare din Calea Lactee. Problema este că, raportat la cantitatea de gaz din zona centrală a galaxiei, Sagittarius B2 pare să facă mult prea mult: deși concentrează doar o parte relativ mică din „materia primă” locală, produce o fracțiune uriașă din stelele care se nasc acolo. Descoperirea nu este doar un spectacol vizual în infraroșu, ci și o provocare pentru teoriile despre formarea stelelor în medii galactice extreme. Dacă asemenea regiuni hiper-productive nu sunt rare, atunci felul în care înțelegem evoluția galaxiilor ar putea avea nevoie de ajustări serioase.

Sagittarius B2 se află la aproximativ 26.000 de ani-lumină de Pământ, foarte aproape de centrul galactic. În mod normal, te-ai aștepta ca într-o zonă atât de turbulentă să fie dificil pentru gaz să se „așeze” și să colapseze în mod eficient pentru a produce stele. Cu toate acestea, observațiile indică o disproporție care i-a pus pe gânduri pe cercetători: norul ar conține doar aproximativ 10% din gazul molecular din centrul galactic, dar ar genera aproape 50% din stelele care se formează în acea regiune.

Această eficiență ridicată este cu atât mai intrigantă cu cât restul centrului galactic, deși bogat în gaz, nu pare la fel de productiv. Cu alte cuvinte, nu lipsește combustibilul, dar „motorul” formării stelare nu pornește peste tot la fel. Tocmai aici intervine misterul: ce anume face ca Sagittarius B2 să fie atât de performant, când vecinătatea lui cosmică nu reușește să țină pasul?

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Pentru astronomi, asemenea anomalii sunt prețioase. Ele funcționează ca niște teste de stres pentru teorii: dacă un model explică bine „cazul mediu”, dar eșuează în fața unui exemplu extrem, atunci fie lipsește o variabilă importantă, fie mecanismele sunt mai diverse decât se credea. Sagittarius B2 este exact genul de laborator natural care poate scoate la iveală acele variabile.

Ce vede Webb în infraroșu și de ce unele zone rămân întunecate

James Webb lucrează în infraroșu, ceea ce îl face ideal pentru a „vedea prin” praful care blochează lumina vizibilă. În imaginile realizate în infraroșu apropiat și infraroșu mediu, norii denși de gaz și praf apar în nuanțe intense, de la roșu și violet până la zone luminoase în care praful încălzit strălucește. Acest tip de observație îți permite să surprinzi atât structura norului, cât și zonele unde procesele sunt suficient de energice încât să încălzească și să lumineze praful.

Totuși, chiar și pentru Webb există limite. Unele porțiuni din Sagittarius B2 rămân opace, ca niște „găuri” întunecate în mijlocul culorilor puternice. Acesta este un indiciu important: în acele zone s-ar putea afla protostele adânc îngropate sau concentrații atât de dense de material încât radiația nu reușește să iasă suficient pentru a fi detectată clar. Cu alte cuvinte, întunericul nu înseamnă gol, ci dimpotrivă, poate însemna „prea mult” – prea mult praf, prea mult material, prea multă densitate.

O altă piesă-cheie este chimia. Datele în infraroșu mediu au evidențiat regiuni cu o complexitate chimică remarcabilă, inclusiv combinații de molecule care apar rar împreună în alte părți ale galaxiei. Asta sugerează că în interiorul norului există micro-medii diferite: buzunare cu temperaturi, densități și istorii evolutive distincte, fiecare influențând reacțiile chimice și, implicit, procesul de formare stelară.

Ipotezele: turbulențe, câmpuri magnetice și mai multe generații de stele

Cercetătorii au mai multe piste, dar nicio explicație unică nu pare suficientă. O ipoteză este că turbulențele din nor, împreună cu diferențele locale de temperatură, pot „împinge” anumite regiuni peste pragul critic al colapsului gravitațional, accelerând nașterea de stele. Într-un mediu atât de dinamic, șocurile și comprimările succesive pot funcționa ca un fel de presă cosmică, transformând gazul difuz în nuclee dense capabile să aprindă protostele.

Un alt candidat important sunt câmpurile magnetice. În apropierea centrului galactic, structurile magnetice pot fi mai intense și mai „răsucite”, influențând modul în care gazul se adună, se fragmentează și se stabilizează (sau nu) împotriva colapsului. Dacă magnetismul canalizează materialul în filamente dense sau îl blochează temporar până la acumularea unei mase critice, atunci ar putea explica de ce anumite „insule” devin brusc extrem de productive, în timp ce altele rămân relativ liniștite.

Observațiile în infraroșu stratificate permit cartografierea simultană a temperaturii, densității și compoziției, iar indiciile sugerează că în același nor ar putea avea loc mai multe „valuri” de formare stelară în paralel. Dacă Sagittarius B2 produce stele în generații suprapuse, atunci eficiența aparentă nu ar fi doar o explozie punctuală, ci rezultatul unei dinamici susținute, menținute de condițiile extreme din nucleul galactic.

Miza finală depășește Calea Lactee. Dacă astfel de „fabrici” stelare hiper-eficiente sunt comune lângă nucleele galactice și în alte galaxii, atunci ratele de formare stelară și modelele de evoluție galactică ar putea fi subestimate sau interpretate greșit în anumite epoci cosmice. Studiile viitoare vor încerca să stabilească dacă Sagittarius B2 este un caz special sau un exemplu dintr-un tipar mai larg, ascuns până acum de praful care a făcut mult timp centrul galaxiei atât de greu de observat.