„Codul” ADN-ului lui Leonardo: cum încearcă oamenii de știință să găsească urmele genetice ale lui da Vinci

Ideea că un desen vechi de 500 de ani ar putea păstra, printre fibrele hârtiei, urme biologice ale autorului pare desprinsă dintr-un thriller. Totuși, exact aici a ajuns cercetarea de frontieră: la intersecția dintre genetică, criminalistică și istoria artei. Pe 6 ianuarie 2026, echipa din spatele Leonardo da Vinci DNA Project (LDVP) a anunțat un prag important: recuperarea de secvențe de ADN din mai multe obiecte asociate epocii lui Leonardo, inclusiv dintr-un desen controversat, „Holy Child”, și din scrisori vechi sigilate cu ceară, aparținând unei ramuri a familiei da Vinci. Rezultatul nu „dovedește” încă nimic definitiv, dar deschide o ușă care, până de curând, părea complet închisă.

Miza e dublă: pe de o parte, autentificarea unor opere disputate (și protejarea patrimoniului de falsuri), iar pe de altă parte, reconstruirea unui profil biologic care ar putea spune ceva despre Leonardo ca individ — fără să reducă însă geniul lui la un simplu cod genetic.

Punctul de plecare al acestei povești, după cum relatează Science.org, e un gest surprinzător de banal: un tampon de bumbac umezit, urmat de unul uscat, trecut cu grijă peste suprafața unui desen în cretă roșie. „Holy Child” arată capul unui băiat, modelat cu delicatețe, iar unii susțin că tehnica ar trăda mâna stângă a lui Leonardo. Alții cred că lucrarea ar putea aparține unui elev din atelier. Tocmai ambiguitatea a făcut-o un candidat ideal: dacă ar exista acolo o urmă biologică coerentă, ar putea susține sau slăbi argumentele de atribuire.

Echipa a lucrat și cu un alt tip de „capsulă a timpului”: scrisori din secolul al XV-lea, păstrate în arhive toscane, sigilate cu sfoară și ceară. Sigiliile au un avantaj imens față de hârtie expusă: ceara poate conserva urme de contact (deget, salivă, transpirație), iar zonele protejate sunt mai puțin „călcate” de contaminare modernă. Într-unul dintre aceste sigilii, cercetătorii au găsit cantități consistente de ADN uman, suficient pentru analize pe cromozomul Y.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Important: acesta nu e un demers „romantic” în care cineva pretinde că a găsit, gata împachetat, ADN-ul lui Leonardo. E un puzzle probabilistic, în care fiecare piesă trebuie verificată, comparată, pusă în context și, uneori, infirmată. Chiar și așa, faptul că ADN-ul poate fi recuperat din astfel de obiecte, fără distrugeri vizibile, e deja o realizare tehnică.

De ce e atât de greu să demonstrezi că ADN-ul e chiar al lui Leonardo

În mod normal, identificarea genetică cere un reper sigur: o probă confirmată, un „etalon”. Aici apare problema centrală. Locul de înhumare al lui Leonardo a fost perturbat în secolul al XIX-lea, iar el nu are descendenți direcți care să ofere o linie genetică clară. Asta înseamnă că orice fragment găsit pe un obiect de artă trebuie judecat prin indicii indirecte: compatibilitate cu rude îndepărtate, consistență între surse diferite, probabilitatea de contaminare și, mai ales, coerența istorică.

LDVP a ales să urmărească, deocamdată, cromozomul Y — pentru că acesta se transmite pe linie paternă cu relativ puține schimbări de-a lungul generațiilor. Dacă reușești să reconstruiești semnătura Y a familiei da Vinci, ai un reper mult mai solid pentru a evalua ADN-ul găsit pe hârtie sau în ceară. În preprintul din 6 ianuarie 2026, secvențe de cromozom Y provenite din „Holy Child” și dintr-o scrisoare atribuită unui văr al familiei sunt încadrate în aceeași ramură genetică (un haplogrup întâlnit în Toscana). Asta sugerează o legătură plauzibilă, dar nu exclude scenariul în care ADN-ul aparține altcuiva — un curator italian, un restaurator, un colecționar dintr-o perioadă ulterioară.

De aceea, proiectul merge pe mai multe fronturi. Pe de o parte, genealogii au reconstruit linii masculine descendente din tatăl lui Leonardo, identificând bărbați în viață care ar putea furniza un „profil” Y de referință. Pe de altă parte, arheologii au început săpături în zone unde ar putea exista morminte ale rudelor masculine (bunicul, unchi, frați vitregi). Dacă din oase bine conservate se poate extrage ADN suficient, comparațiile devin mult mai puternice.

Chiar și atunci, rămâne un obstacol: un haplogrup comun nu e o carte de identitate. Ca să ajungi la o identificare robustă, ai nevoie de rezoluție fină — diferențe rare, specifice unei familii, nu doar unei regiuni. Aici intră în scenă tehnologiile noi de secvențiere care pot citi porțiuni foarte lungi, utile pentru a distinge sub-linii apropiate chiar în interiorul aceleiași familii. Dacă aceste sub-semnături se conturează din ADN-ul descendenților, ele ar putea funcționa ca un „cod de bare” familial.

„Arteomics”, noua armă în autentificarea artei

Ce se întâmplă aici nu e doar despre Leonardo. Este despre o schimbare de paradigmă: biologia nu mai e doar contaminantul pe care conservatorii încearcă să-l îndepărteze, ci devine o sursă de informație. În jurul acestui tip de investigații s-a format un domeniu emergent, numit „arteomics”, care caută urme de ADN, proteine și microbi prinse în straturile de pigment, în hârtie, în lacuri sau în materiale organice.

Asta poate schimba radical modul în care se autentifică operele. Până acum, deciziile majore au depins în mare parte de „ochiul” expertului: stil, tușă, compoziție, proveniență, materiale. Analizele fizico-chimice au ajutat (pigmenți, raze X, spectroscopie), dar biologia promite ceva suplimentar: un context al atelierului, al mediului, al contactului uman. Uneori, chiar un „portret invizibil” al oamenilor care au atins obiectul.

Totuși, există un risc de entuziasm excesiv. Un desen a circulat, a fost manipulat, restaurat, expus. ADN-ul de pe suprafață poate fi un amestec din multe epoci. De aceea, valoarea reală a „arteomics” nu va fi o etichetă simplă „adevărat/fals”, ci un set de probabilități și corelații care completează celelalte metode. În cele mai bune cazuri, biologia poate confirma o proveniență, poate exclude un suspect (cum ar fi un proprietar modern) sau poate sugera că o lucrare a stat într-un anumit mediu (de exemplu, urme botanice sau microbiene compatibile cu o regiune și o perioadă).

Ce rămâne, de fapt, din „geniul” lui Leonardo

Tentanta întrebare finală e: dacă identifici ADN-ul lui Leonardo, poți explica genialitatea lui? Răspunsul sănătos este: nu direct. Chiar dacă, printr-un noroc metodologic, ai avea o probă autentică, cromozomul Y spune foarte puțin despre trăsături precum vederea, percepția mișcării sau creativitatea. Genele relevante sunt pe alte cromozomi, iar comportamentul uman e rezultatul unui amestec între biologie, educație, cultură, economie, oportunități și obsesia muncii.

Și totuși, cercetarea poate aduce nuanțe fascinante. Dacă unele ipoteze despre acuitatea lui vizuală (capacitatea de a surprinde schimbări rapide ale luminii și mișcării) sunt corelate cu variante genetice implicate în funcția retinei sau în procesarea neuronală, asta ar putea fi o piesă din puzzle, nu un verdict. Ar arăta doar că, pe lângă contextul Renașterii și disciplina lui ieșită din comun, corpul lui Leonardo putea avea particularități care îi amplificau observația.

Dacă vrei să urmărești subiectul cu mintea limpede, ține aproape două idei: întâi, că fiecare „probă” trebuie repetată și comparată cu repere solide (descendenți, morminte, obiecte independente). Apoi, că adevărata revoluție nu e „ADN-ul lui Leonardo”, ci faptul că patrimoniul cultural începe să fie citit și ca o arhivă biologică — una care poate spune povești noi despre oameni, ateliere, boli, medii și drumurile pe care le-au făcut obiectele de artă prin secole.