Un „uter artificial” ar putea salva bebelușii născuți prea devreme, dar ridică întrebări grele despre viață și decizie

În lupta contra mortalității neonatale la limita viabilității, cercetătorii dezvoltă sisteme care imită protecția uterului pentru bebelușii născuți extrem de prematur, între 22 și 24 de săptămâni. Un astfel de prototip, numit neoficial AquaWomb, propune o „viață asistată în mediu lichid”: un rezervor cu lichid amniotic sintetic, menținut la temperatură constantă, în care nou-născutul continuă dezvoltarea fără a-și activa plămânii în aer. Ideea centrală este să se ocolească momentul critic al primei respirații, care, la aceste vârste gestaționale, poate provoca leziuni ireversibile ale plămânilor și ale creierului.

Ce este AquaWomb și de ce contează

Tehnic, sistemul are două piese cheie. Prima este „transferul” bebelușului din uter într-o cameră lichidă, prin cezariană, fără expunere la aer. A doua este un „placentă” artificială: un ansamblu de catetere și membrane care preiau dioxidul de carbon din sânge și livrează oxigen și nutrienți, menținând circulația fetală. Totul se întâmplă contra cronometru: dacă oxigenarea nu e stabilă în câteva minute, riscul de afectare neurologică crește semnificativ. Ambiția echipelor implicate este să câștige câteva săptămâni prețioase, până când organele copilului pot face față lumii de afară.

Pentru părinții care au pierdut copii născuți „prea devreme”, promisiunea este copleșitoare: nu înlocuirea sarcinii naturale, ci o punte peste cel mai periculos prag al neonatologiei. În același timp, această punte introduce o etapă de dezvoltare pe care medicina nu a reglementat-o încă și complică modul în care înțelegi sarcina, nașterea și îngrijirea la început de viață.

Juliette van Haren, alături de componentele de cercetare pentru un dispozitiv de transfer și un uter artificial destinat bebelușilor prematuri. Fotografie: TU/e [Universitatea de Tehnologie Eindhoven/Bart van Overbeeke]

Între progres medical și granițele etice

AquaWomb și proiectele similare insistă că nu urmăresc „ectogeneza completă” (o sarcină integral în afara corpului), ci doar extinderea gestației pentru prematurii extremi. Totuși, chiar și acest pas „intermediar” ridică întrebări etice și legale. Cine decide eligibilitatea? Cum se obține consimțământul informat de la părinți, aflați într-un amestec de panică, vinovăție și speranță? Ce înseamnă „cel mai bun interes” atunci când șansele variază de la spital la spital, iar tratamentele sunt încă experimentale?

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Clinicienii văd în sistemul „uter-like” o continuitate a deciziilor grele care se iau deja în terapie intensivă neonatală: intubăm sau nu? operăm sau nu? continuăm sau oprim? Noutatea este că, în loc să forțezi plămâni nenți, încerci să le oferi timp. Dar nicio incubatoare clasică nu a pus până acum părinții în fața imaginii copilului plutind într-un mediu lichid, conectat la o placentă artificială. Această reprezentare, deopotrivă realistă și deranjantă, poate influența felul în care te raportezi la propria ta maternitate sau paternitate.

Un alt front sensibil este cel al „graniței viabilității”. Dacă o tehnologie mută pragul în jos cu o săptămână sau două, apar presiuni clinice și juridice noi: familiile pot fi împinse spre intervenții din ce în ce mai agresive, iar diferențele de acces (costuri, infrastructură, pregătire) riscă să creeze inechități între spitale și regiuni. De aceea, specialiștii în drept medical cer definiții clare, criterii transparente de includere și garanții că „a putea” nu devine automat „a trebui”.

Cum ar putea arăta îngrijirea și atașamentul în „uterul artificial”

Dincolo de supraviețuire, contează calitatea relației timpurii. Unele versiuni de AquaWomb prevăd porturi de acces pentru atingere, difuzoare pentru vocea părintelui sau un „telefon de uter” care transmite sunete la intensitatea filtrată din sarcina naturală. Logica este simplă: contactul, ritmul vocii și stimulii familiei pot îmbunătăți maturarea și reglarea fiziologică, reducând stresul nou-născutului. În NICU, părinții practică deja „îngrijirea cangur”; aici, provocarea este să traduci aceleași principii într-un mediu acvatic și steril.

Pe plan practic, protocoalele vor trebui să detalieze ritualul transferului, parametrii de siguranță (temperatură, flux, presiuni), scenariile de urgență și criteriile de ieșire din „uterul artificial”. Echipele medicale vor avea nevoie de training avansat – nu doar în chirurgie și perfuzie, ci și în comunicare cu familiile. Iar părinții vor avea nevoie de consiliere psihologică, atât pentru a înțelege limitele științei, cât și pentru a procesa emoțiile ambivalente: speranță intensă, teamă de suferință prelungită, vinovăție dacă aleg sau refuză intervenția.

În fundal rămâne întrebarea dacă astfel de sisteme pot deveni „standard” sau rămân soluții de vârf, accesibile în câteva centre. Chiar și în scenariul optimist, investițiile sunt mari, iar selecția cazurilor va cere o evaluare fină: anatomie, greutate, comorbidități, fereastra de timp pentru transfer. Progresul nu va fi liniar; vor exista eșecuri, ajustări, iterații. Tocmai de aceea, transparența rezultatelor – bune și rele – este vitală pentru încrederea publică.

Ce urmează și cum să pui întrebările corecte

Dacă autoritățile de reglementare vor valida studii clinice timpurii, primele candidate vor fi tot copiii la limita viabilității, acolo unde medicina actuală are cele mai puține alternative și cele mai multe sechele pe termen lung. Este esențial ca trialurile să aibă obiective clare (supraviețuire fără dizabilități severe, funcție pulmonară și neurologică la 1–2 ani), comitete etice independente, monitorizare pe termen lung și criterii de oprire a procedurii când riscurile depășesc beneficiile.

Pentru părinți, întrebările utile nu sunt doar „se poate?”, ci și „cât de des reușește?”, „ce înseamnă reușită?”, „ce se întâmplă dacă lucrurile merg prost?”, „câtă durere sau invazivitate presupune?”, „cum se va sprijini atașamentul părinte-copil?” și „cine ne va fi alături dacă decidem să nu continuăm?”. Răspunsurile oneste din partea echipei medicale fac diferența între o decizie cu sens și una luată din inerție sau presiune.

AquaWomb reprezintă un pas curajos către un obiectiv pe care neonatologia îl urmărește de decenii: mai mult timp, mai puțină agresiune, mai multe șanse reale pentru cei mai fragili. Dar orice pod tehnologic peste un hău clinic poartă un preț: redefinirea limitelor, a responsabilităților și a speranțelor. Ca să fim pregătiți când „minunea” iese din laborator, trebuie să stabilim de pe acum regulile, să acceptăm nuanțele și să punem oamenii – nu doar parametrii – în centrul deciziilor.