Un studiu recent pune într-o nouă lumină conceptul de efect de seră. Ce concluzii au tras oamenii de știință

Argumentul potrivit căruia dioxidul de carbon și alte gaze cu efect de seră și-au atins limita de încălzire este vechi, dar greșit. Cercetările moderne arată clar de ce planeta continuă să se încălzească.

De-a lungul decadelor, unii sceptici ai schimbărilor climatice au susținut ideea că gazele cu efect de seră, precum dioxidul de carbon, nu mai pot amplifica efectul de încălzire al atmosferei, pentru că ar fi atins o așa-numită „saturație”.

În această viziune, adăugarea de CO₂ în atmosferă după un anumit prag n-ar mai avea niciun efect termic semnificativ, scrie IFLScience.

Teoria, deși atractivă pentru cei care vor să justifice continuarea dependenței de combustibili fosili, a fost infirmată prin numeroase observații și analize științifice.

În realitate, efectul de seră nu s-a saturat, iar planeta continuă să se încălzească într-un ritm fără precedent în istoria recentă a Pământului.

Datele climatologice arată o creștere accelerată a temperaturii globale în ultimele decenii, ceea ce contrazice direct ipoteza „limitei” de încălzire.

Cum a apărut ideea de saturație

Conceptul își are originea în secolul al XIX-lea, când fizicienii au început să studieze efectul atmosferei asupra temperaturii terestre.

După ce Joseph Fourier a formulat în 1824 ipoteza existenței unui efect de seră natural, cercetătorii Eunice Foote și John Tyndall au demonstrat experimental că dioxidul de carbon poate reține căldura solară.

Mai târziu, omul de știință suedez Svante Arrhenius a calculat că dublarea concentrației de CO₂ ar duce la o creștere semnificativă a temperaturii globale, o estimare surprinzător de apropiată de cele actuale.

Rivalul său, Knut Ångström, a contestat concluziile lui Arrhenius, afirmând că dioxidul de carbon absoarbe deja aproape toată radiația infraroșie relevantă, deci o cantitate suplimentară n-ar mai schimba nimic. Aceasta a devenit baza teoriei saturației, care a circulat în mediul științific până la jumătatea secolului XX.

Ce au descoperit cercetătorii ulterior

Explicația corectă a venit abia după ce s-a înțeles mai bine structura verticală a atmosferei. Ångström greșise presupunând că absorbția radiației infraroșii are același efect indiferent de altitudine.

În realitate, atmosfera este stratificată: CO₂ din troposferă (stratul inferior) reține căldura aproape de suprafața Pământului, în timp ce stratosfera, situată mai sus, se răcește pe măsură ce mai puțină energie ajunge acolo.

Acest fenomen a fost confirmat prin măsurători efectuate de sateliți și baloane meteorologice, care arată o încălzire constantă a troposferei și o răcire a stratosferei.

Modelele climatice moderne indică faptul că 90% din efectul de încălzire al creșterii concentrației de CO₂ se datorează schimbării altitudinii la care este emisă radiația infraroșie înapoi în spațiu.

CO₂ mai are și efecte indirecte: crește capacitatea atmosferei de a reține vapori de apă, un alt gaz cu efect de seră puternic.

Pe plan planetar, dovada supremă a nesaturației efectului de seră este chiar Venus, unde o atmosferă compusă în proporție de 96% din dioxid de carbon menține temperaturi extreme, de peste 460°C.

Astfel, știința confirmă fără echivoc că gazele cu efect de seră nu și-au atins limita de încălzire. Din contră, fiecare creștere a concentrației de CO₂ contribuie suplimentar la reținerea căldurii, amplificând dezechilibrul termic al planetei.

În concluzie, argumentul saturației rămâne unul dintre cele mai persistente mituri anti-climă, dar și unul dintre cele mai clar infirmate de realitate.