Pușcăria s-a ”născut” pe strada Șepcari din Centrul Vechi din București. Negustorii de pălării și turnul în care domnitorul țării își depozita armamentul și închidea tâlharii

În inima Capitalei, ascunsă printre ziduri cu parfum de istorie și clădiri care își spun poveștile în tăcere, strada Șepcari din Centrul Vechi păstrează între cărămizile sale un capitol fascinant din trecutul Bucureștiului. La prima vedere, denumirea pare să fie una modestă, derivată dintr-o îndeletnicire simplă, anume confecționarea de șepci și pălării. Însă, în spatele numelui, se ascunde un adevăr mai puțin cunoscut: pe această arteră urbană a apărut pentru prima dată în istoria limbii române termenul „pușcărie”.

Șepcari, de la meșteșugul pălăriilor la apariția primei pușcării

Puțini știu că „Pușcăria” era, de fapt, un turn al Curții Domnești, o clădire care avea inițial rolul de arsenal militar. Tunurile, puștile și celelalte arme ale domnitorului erau depozitate în această construcție solidă, folosită în egală măsură pentru apărare și festivități.

Salvele de tun marcau atât evenimente importante, cât și sărbători religioase sau laice. Cu timpul, o parte din această clădire a fost transformată într-un spațiu de detenție, o destinație sumbră pentru tâlharii acelor vremuri, închiși în pivniță, în timp ce boierii cădeau în dizgrație erau încarcerați în turnul-clopotniță.

Astfel, termenul „pușcărie” a fost preluat direct din realitatea cotidiană a vremii, fiind o derivare semantică naturală din cuvântul „pușcă” – simbolul armelor depozitate acolo – și a ajuns să definească spațiul de detenție.

Laura Cosoi, „momente apocaliptice” în vacanță. Cum a trăit vedeta blackoutul din Portugalia

Horoscopul zilei de miercuri, 30 aprilie 2025. Tensiuni și conflicte pentru o zodie, se va simți neînțeleasă

O dovadă notabilă a utilizării acestui termen provine dintr-un document din 1829, când consulul britanic la București cerea, în limba franceză, eliberarea a doi cetățeni englezi „retenus dans les prisons de Pouchkarie” – reținuți în închisorile de la pușcărie.

Vezi și: Strada Lipscani, cea mai celebră uliță a Centrului Vechi din Capitală: de la ”buricul târgului” negustorilor din Lipsca la artera preferată a protipendadei bucureștene

Meșteșugari, calpaccii și începuturile unei străzi comerciale

Dacă originea cuvântului „pușcărie” este un detaliu lingvistic de excepție, la fel de interesant este și modul în care strada Șepcari a evoluat ca spațiu comercial și meșteșugăresc.

Deși astăzi pare o simplă alee pietonală cu baruri și restaurante, în secolul al XIX-lea, Șepcari era un centru vibrant al meseriașilor.

Numele străzii provine de la șepcarii care își aveau atelierele și prăvăliile în această zonă, confecționând șepci pentru generațiile tinere de boieri ce adoptau moda rusească adusă după 1830.

Însă înainte de epoca șepcilor, strada era populată de calpaccii – meșteri specializați în confecționarea calpacurilor, niște căciuli impozante din piele de berbece, purtate cu mândrie de domni, boieri și negustori înstăriți.

În Catastihul din 1832, care înregistra breasla meseriașilor din București, sunt menționați numeroși calpaccii care locuiau în mahalaua Curtea Veche.

Acești meșteri făceau parte din peisajul cotidian al zonei și, foarte probabil, își aveau atelierele tocmai pe artera care avea să devină ulterior strada Șepcari.

Pe lângă calpac, un alt accesoriu la modă era işlicul – o căciulă cu forme pătrate sau rotunjite, confecționată din blană de sobol sau alte materiale prețioase, simbolizând rangul boieresc al purtătorului.

Înainte de a deveni un reper al modei rusești, strada Șepcari era astfel un epicentru al rafinamentului oriental.

Modernizarea străzii și transformarea urbană a zonei

După 1830, odată cu influențele rusești și dorința de modernizare a societății românești, calpacul începe să piardă teren în fața șepcii, accesoriu considerat mai occidental și, în mod evident, mai „tineresc”.

Tinerii boieri, care îmbrățișau noul stil vestimentar compus din șalvari, anterie și cizme, adoptă rapid șapca. Calpaccii se adaptează cererii și devin șepcari, transformând astfel și profilul economic al străzii. În 1852, apare și prima mențiune documentară a mahalalei Șepcari, o dovadă clară a acestei tranziții.

Din punct de vedere arhitectural, zona a început să se modernizeze rapid după marele incendiu din 1847. Lucrările de reconstrucție și canalizare din perimetrul Curții Vechi și al străzilor învecinate – Lipscani, Smârdan, Doamnei – au dus la refacerea completă a infrastructurii urbane.

Străzile din jur, printre care și Șepcari, au fost pavate cu bolovani de râu, iar clădirile au început să fie construite în stilul specific secolului al XIX-lea.

Totuși, sub acest strat modernizat, rămân mărturii ale unui trecut mai vechi: fundații solide, pivnițe boltite, ziduri care coboară până în veacul al XVIII-lea. Toate acestea conferă străzii Șepcari un caracter unic, de intersecție între tradiție și modernitate.

Vezi și: Povestea străzii Șelari din Centrul Vechi, kilometrul 0 al romantismului din București: Cartierul Roșu, nebunia doamnei Păuna și asasinarea Zarazei

Diversitate, comerț și conviețuire în inima Capitalei

Pe măsură ce secolul al XIX-lea avansa, strada Șepcari atrăgea tot mai mulți comercianți și meșteșugari. După 1850, încep să se stabilească aici și liberi profesioniști, ceea ce contribuie la diversificarea profilului social al locuitorilor.

La 1900, pe această stradă de dimensiuni reduse trăiau aproximativ 100 de persoane, aparținând unor etnii și confesiuni variate: creștini ortodocși și catolici, protestanți, evrei mozaici și, posibil, chiar și mahomedani de origine albaneză.

Această diversitate etnică și culturală reflectă specificul cosmopolit al Bucureștiului de altădată, un oraș-târg în care oameni din toate colțurile regiunii veneau să-și caute norocul, să-și deschidă prăvălii, să își ridice case și să își întemeieze familii.

Strada Șepcari devine astfel un exemplu tipic pentru centrul vechi al orașului: o arteră vie, comercială, dar profund ancorată în realitățile sociale ale timpului.

Una dintre cele mai discrete străzi din Centrul Vechi al Bucureștiului

Astăzi, când ne plimbăm pe strada Șepcari, e greu să ne imaginăm că pașii noștri calcă pe urmele calpacciilor, ale meșterilor șepcari sau ale celor încarcerați în turnul „Pușcăriei”.

Arhitectura păstrează doar parțial ecoul istoriei, iar dinamica turistică și comercială a Centrului Vechi estompează detaliile trecutului.

Cu toate acestea, strada Șepcari rămâne un spațiu istoric de o valoare aparte, locul unde s-a născut un cuvânt definitoriu pentru sistemul penal românesc și unde s-au intersectat, de-a lungul veacurilor, tradiția, modernitatea și destinul urbanistic al Bucureștiului.

Prin înțelegerea trecutului acestei artere aparent banale, descoperim nu doar istoria unei străzi, ci și fragmente din istoria orașului, a limbii române, a societății care a evoluat aici cu toate nuanțele sale.

Șepcari nu este doar un nume de pe o placă de stradă, ci o punte între vechile meșteșuguri și identitatea modernă a unui oraș aflat în continuă transformare.

Vezi și: Covaci, strada din București cu parfum de epocă: locul unde chefuiau Craii de Curte Veche ai lui Caragiale, se afla redacția ziarului România Liberă și unde s-au inventat mititeii românești