Operații fără anestezie pentru nou-născuți: povestea reală care a schimbat medicina modernă

În anii 1980, în spitalele din Statele Unite și din multe alte țări dezvoltate, unii nou-născuți erau supuși intervențiilor chirurgicale majore fără a primi vreun analgezic. Nu pentru că medicii erau neglijenți, ci pentru că, la acel moment, se credea în mod oficial că bebelușii nu pot simți durere. Această concepție, astăzi de neimaginat, a dus la practici medicale traumatizante și a determinat schimbări majore abia spre sfârșitul deceniului. Cazul dramatic al unui prematur operat pe cord deschis în 1985 fără niciun fel de calmant a devenit punctul de cotitură într-o dezbatere medicală care a durat peste un secol.

În februarie 1985, Jill Lawson a născut la doar 26 de săptămâni un băiețel de 680 de grame, Jeffrey, diagnosticat rapid cu patent ductus arteriosus, o afecțiune frecventă în rândul prematurilor. Procedura de corectare, în acea perioadă, era extrem de invazivă: presupunea incizii în zona gâtului și pieptului, deschiderea sternului și separarea coastelor.

Ceea ce a făcut intervenția cu adevărat tulburătoare a fost faptul că Jeffrey era treaz. Singurul medicament administrat a fost Pavulon, un paralizant muscular fără efect analgezic. Chirurgii și anesteziștii de atunci erau instruiți să creadă că bebelușii nu percep durerea, că reacțiile lor sunt doar reflexe și că lipsa memoriei ar elimina orice traume ulterioare.

Jill Lawson avea să afle abia la câteva săptămâni după moartea fiului ei că acesta trecuse printr-o operație complet conștient. Dezvăluirea a transformat-o într-una dintre cele mai importante voci publice care au luptat pentru schimbarea protocoalelor medicale privind tratamentul durerii la nou-născuți.

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Horoscopul zilei de luni, 2 februarie 2026. Zodia pentru care săptămâna începe cu provocări profesionale

În mod ironic, medicii din secolele anterioare înțeleseseră acest lucru mai bine decât specialiștii moderni. În 1656, chirurgul pediatric Franz Wiertz scria explicit că bebelușii simt durere chiar mai intens decât adulții, datorită pielii și țesuturilor delicate. Și totuși, în secolul XIX, acest adevăr a fost treptat abandonat.

O credință eronată cu rădăcini în interpretări științifice greșite

La sfârșitul anilor 1800 și începutul secolului XX, o serie de teorii privind dezvoltarea neurologică au început să prindă contur. Unele studii timpurii sugerau că sistemul nervos al nou-născuților nu era suficient de matur pentru a percepe durerea în mod conștient. Această idee, combinată cu interpretări eronate ale teoriilor evoluționiste, a dus la concluzia larg răspândită că bebelușii reacționează prin reflexe, nu prin percepție reală a durerii.

În plus, cercetări precum cele ale medicului Alfred Genzmer din 1873, care a înțepat aproape 60 de nou-născuți cu ace pentru a le studia reacțiile, au fost interpretate în mod selectiv. Deși bebelușii prezentau semne evidente de disconfort, acestea au fost ignorate sau considerate neimportante.

Astfel, până în anii 1980, manualele medicale afirmau încă faptul că durerea la nou-născuți este slab dezvoltată sau chiar absentă. În consecință, intervențiile chirurgicale erau realizate sub paralizie musculară, fără anestezie și fără analgezice postoperatorii.

Momentul de cotitură a venit în 1987, când comunitatea medicală a început să accepte, în sfârșit, dovezile clare ale erorii comise timp de decenii. Studii neurologice, observații clinice și presiunea publică au determinat schimbarea protocoalelor. Utilizarea anesteziei și a calmantelor la nou-născuți a devenit treptat obligatorie.

Dovezile moderne care au demontat definitiv mitul

Schimbarea radicală de perspectivă s-a datorat și progreselor din neuroimagistică. În 2015, cercetătorii de la Oxford au demonstrat cu ajutorul tehnologiei MRI că bebelușii activează 18 din cele 20 de regiuni cerebrale responsabile de durere la adulți când sunt expuși la stimuli nocivi. Mai mult, investigațiile au arătat că pragul lor de durere este chiar mai scăzut decât al adulților.

Aceste concluzii au confirmat ceea ce părinții știuseră dintotdeauna: copiii simt durerea, uneori mai intens decât noi. Dacă medicina modernă a ignorat mult timp acest fapt, explicațiile pot fi găsite în dogme științifice depășite, în presiuni academice și în interpretări eronate ale comportamentului infantil.

Astăzi, povestea lui Jeffrey Lawson rămâne o lecție dureroasă, dar necesară. Ea reamintește că medicina evoluează, însă poate greși grav atunci când își construiește protocoalele pe presupuneri, nu pe dovezi.

Treptat, comunitatea medicală a înțeles că fiecare pacient, indiferent de vârstă, merită protecție împotriva suferinței. Dar pentru a ajunge aici, a fost nevoie de tragedia unui copil și de curajul unei mame care a refuzat să accepte o minciună perpetuată de generații.