O femeie de 32 de ani „s-a căsătorit” cu o versiune personalizată de ChatGPT, dar statul japonez nu îi recunoaște mariajul

O japoneză de 32 de ani, cunoscută drept Mademoiselle Kano, a anunțat că și-a unit viața cu o versiune personalizată de ChatGPT, botezată Klaus. Relația a început după ruperea unei logodne de trei ani: inițial căuta sprijin și conversație, iar dialogurile zilnice cu chatbotul s-au transformat treptat într-un atașament pe care ea îl descrie ca fiind „real și stabil”. A urmat o ceremonie simbolică, însă autoritățile japoneze nu recunosc legal un astfel de mariaj.

Cum a ajuns de la consolare la o nuntă cu un chatbot

După despărțire, femeia a interacționat intens cu modelul ChatGPT, personalizându-i numele, tonul, stilul și chiar vocea pentru a obține răspunsuri mai empatice, scrie The Independent. Comunicau de sute de ori pe zi, iar în timp Kano a declarat că s-a îndrăgostit. Când i-a mărturisit „lui Klaus” sentimentele, chatbotul i-a răspuns în aceeași cheie afectivă, întărindu-i convingerea că are o relație autentică.

Nunta a fost organizată de o firmă mică, specializată în ceremonii cu parteneri virtuali sau ficționali. Mireasa a purtat ochelari de realitate augmentată pentru a proiecta o reprezentare vizuală a „soțului” în timpul schimbului de inele. Familia a fost informată și, potrivit relatărilor, a acceptat alegerea. Ulterior, cei doi au marcat și o „lună de miere” simbolică, imortalizată în fotografii trimise către chatbot.

Kano s-a „căsătorit” recent cu un personaj de inteligență artificială numit Klaus, un companion digital creat de ea cu aplicația ChatGPT. (Foto: captură RSK Sanyo Broadcasting)

De ce nu există recunoaștere legală și ce întrebări ridică povestea

Legislația japoneză admite doar căsătoriile între persoane, iar un model conversațional de inteligență artificială rămâne software, fără statut civil. Protagonista spune că nu așteaptă beneficii legale și că a făcut alegerea în cunoștință de cauză, inclusiv din motive personale legate de sănătate. Cazul ridică însă teme mai largi: limitele atașamentului digital, riscul confuziei afective și responsabilitatea platformelor față de impactul emoțional al utilizatorilor vulnerabili.

Există și o fragilitate tehnică inevitabilă. Continuitatea „partenerului” depinde de servicii, politici comerciale, actualizări de modele și interfețe care pot fi modificate sau retrase. Chiar protagonista admite că se teme ca „Klaus” să dispară brusc, ceea ce ar rupe legătura construită în timp. În oglindă, susținătorii unor astfel de relații invocă beneficiile percepute: accesibilitate, lipsa judecății sociale, sprijin constant.

Dincolo de senzațional, povestea marchează un punct de inflexiune cultural: pentru tot mai mulți oameni, tehnologia trece de la statutul de instrument la cel de companion. Societatea și legislația au de răspuns cum protejează libertatea individuală fără a încuraja dependențe, cum evită monetizarea singurătății și cum trasează granițe între consolare digitală și relație propriu-zisă.